Pomenirea preotului ctitor Ioan Imbroane

În prima duminică a Triodului, numită a Vameșului și a Fariseului, Parohia Timișoara-Iosefin a primit vizita pastorală a Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului.

După întâmpinarea Înaltpreasfinției Sale de către pr. Ionel Popescu, parohul bisericii cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, împreună cu preoții slujitori și cu credincioșii parohiei, a fost săvârșită Sfânta Liturghie de către soborul preoților slujitori, răspunsurile liturgice fiind date de corala parohială „Doina Banatului”, dirijată de prof. Florin-Nicolae Șincari.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de către Părintele Mitropolit Ioan, care a explicat pericopa evenghelică de la Luca 18,10-14, unde se vorbește despre rugăciunea vameșului și a fariseului.

„Citim în Sfânta Evanghelie că vameșul își bătea pieptul, spunând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul. De ce își bătea pieptul, iubiți credincioși? De aceea își bătea pieptul ca să nu-și mai dorească a săvârși păcatul, pe care îl regreta din adâncul ființei sale. În parabolă se vorbește de doi oameni, și eu aș zice, că sunt trei. Al treilea om suntem fiecare dintre noi. Cei doi s-au suit la templu, dar eu de multă vreme nu am mers și nu merg pe cărarea bisericii; și de aceea mărturisesc că nu l-am ajuns nici pe fariseu în trăirea credinței și a vieții de rugăciune”, a precizat Părintele Mitropolit Ioan.

După terminarea Sfintei Liturghii a urmat slujba Parastasului în memoria primului preot slujitor și ctitor al acestei biserici, preotul Ioan Imbroane, de la a cărui trecere la cele veșnice s-au împlinit, astăzi 21 februarie, 80 de ani.

„21 februarie este ziua în care preotul Ioan Imbroane, în urma unei scurte suferințe a trecut la Domnul, la vârsta de doar 51 de ani. A fost o pierdere grea pentru enoriașii parohiei, care l-au iubit și l-au cinstit într-un mod cu totul deosebit pentru că, i-au cunoscut râvna, zelul, dăruirea, dragostea față de Dumnezeu, față de Biserică, față de casa Domnului, pe care el, cu jertfa vieții sale, a zidit-o aici, în Iosefinul ortodox”, a precizat pr. dr. Ionel Popescu, parohul bisericii cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a parohiei Timișoara-Iosefin.

Anul 2021 reprezintă și centenarul Parohiei Timișoara-Iosefin, fapt pentru care preoții slujitori și Consiliul parohial au decis pomenirea în rugăciune a tuturor preoților, ctitorilor și binefăcătorilor acestei parohii și biserici pe parcursul acestui an.

Avocatul Emanuil Ungurianu, ctitor al parohiei şi bisericii Timişoara Iosefin

            Ori de câte ori merg la biserica din Iosefin, fac un scurt popas în curtea bisericii, în faţa bustului lui Emanuil Ungurianu, aducându-i astfel un modest omagiu celui ce a făcut parte din breasla profesională a avocaţilor, pe care a reprezentat-o cu strălucire şi care a fost, totodată, un contributor decisiv la înfiinţarea Parohiei Iosefin, alături de Iacob Marian, preotul Imbroane şi alţi ctitori de seamă.

          Născut în localitatea Satchinez, la 1 ianuarie 1846, Emanuil Ungurianu a fost absolvent şi doctor în drept al Facultăţii din Budapesta. La 10 februarie 1875, s-a înscris în Baroul Timiş, unde a profesat cu strălucire. A fost memorandist, membru marcant al Partidului Naţional Român, membru al Marelui Sfat de la Alba Iulia şi senator în primul Parlament al României Mari. S-a dedicat cu toată fiinţa sa activităţilor umanitare şi s-a ridicat în fruntea mişcării pentru înfiinţarea Episcopiei Timişoarei, pe care a sprijinit-o şi material (10.000 de coroane). A desfășurat o activitate neobosită pentru înfiinţarea parohiilor Timişoara Principele Carol (Iosefin) și Timişoara Cetate, contribuind personal şi cu fonduri băneşti însemnate.

          A fost consilier parohial şi preşedinte al consiliului parohiei Timișoara Iosefin şi a coordonat toate acţiunile pentru construcţia bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, pe care, din păcate, nu a mai apucat să o vadă ridicată.

          A fost membru fondator al „Reuniunii femeilor române din Timişoara”, începând din anul 1893. Prin testament, a lăsat jumătate din averea sa pentru a fi acordată în părţi egale, parohiilor Timişoara Iosefin şi Timişoara Cetate. Şi-a dorit din tot sufletul ca paroh la Iosefin să fie preotul profesor Ioan Imbroane, un preot cu alese daruri duhovniceşti, care a adus parohiei şi bisericii noastre preţioasele sale contribuţii spirituale, organizatorice şi culturale.

          Credincioşii de astăzi şi cei de după noi, sunt datori cu recunostinţă faţă de ctitorii şi binefăcătorii bisericii „Naşterea Maicii Domnului” a parohiei Timişoara Iosefin, între care, la loc de frunte, îl pomenim pe avocatul, binecredinciosul şi omul de cultură Emanuil Ungurianu, plecat la ceruri în anul 1929, a cărui memorie o cinstim de-a pururea.

Avocat Ioan Hampu
consilier parohial

Predică la Duminica a XVI-a după Rusalii – Pilda talanților (Matei 25, 14-30)

Predică la Duminica a 16-a după Rusalii – Pr. dr. Ionel Popescu

Rugăciune pentru înaintași

     Parohia Timișoara Iosefin aniversează, anul acesta, 100 de de la înființare și 90 de ani de la constituirea coralei „Doina Banatului”. În acest context, duminică, 07 februarie, după Sfânta Liturghie, a fost oficiată slujba de pomenire pentru profesorul, compozitorul, folcloristul și dirijorul Nicolae Ursu (+ 10 februarie 1969), care a dirijat corul din biserica noastră până la data de 06 octombrie 1946, când a fost târnosită catedrala mitropolitană și corul s-a mutat în noul lăcaș de închinare.

       Nicolae Ursu (1905 -1969)  a fost cinstit și pomenit de către membrii coralei noastre și la 28 august 2020, în cimitirul central din Cluj-Napoca, unde își doarme somnul de veci.

        Prin opera sa muzicală impresionantă, din care fac parte și compozițiile religioase, Nicolae Ursu și a înscris numele în istoria muzicii naționale. Remarcabil este, totodată, curajul acestui muzicolog bănățean, crescut de bunicul și de tatăl său pe lângă strana bisericii din Șanovița, de a dirija corala mitropolitană a Timișoarei între anii 1946 – 1960, adică în perioada prigoanei comuniste împotriva Bisericii și a intelectualității creștine din țara noastră.                                 

    Preoții slujitori și credincioșii parohiei noastre îi vor pomeni, anul acesta, pe toți ctitorii, miluitorii, binefăcătorii, care au contribuit la înființarea parohiei și a corului, pe oamenii de artă care au împodobit lăcașul bisericesc cu pictură și sculptură, precum și pe slujitorii culturii, personalități ale orașului nostru care s-au implicat, de a lungul celor 100 de ani, în viața bisericească a parohiei Iosefin. Așa, de pildă, la 21 februarie a.c., va fi pomenit și preotul ctitor Ioan Imbroane, de la a cărui plecare la ceruri comemorăm 80 de ani.  

         Acesta este prinosul nostru de recunoștință față de vrednicii înaintași care ne-au lăsat moștenire parohia, casa culturală ( parohială ) corul și tradițiile creștin-ortodoxe ziditoare de suflet în această parte a orașului.   

Preot Ionel Popescu 

                   paroh 

 

      

Hramul Catedralei Mitropolitane din Timișoara

Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, hramul istoricei catedrale a Banatului timișan așteptată de slujitorii Bisericii și de credincioși cu înălțătoare simțăminte de evlavie și bucurie duhovnicească, este un prilej binecuvântat de a ne aduna în comuniune de rugăciune și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le revarsă cu îmbelșugare asupra noastră. Ca de fiecare dată, în potirul cu rugăciuni al sărbătorii hramului îi așezăm, cu recunoștință, pe ctitorii și binefăcătorii care au înălțat acest monumental lăcaș de închinare și „sanctuar al românismului bănățean”: protopopul Patrichie Țiucra, avocatul Emanuil Ungurianu, mitropolitul Vasile Lazarescu, preoții, credincioșii, personalitățile orașului, autoritățile administrative, școlile și alte instituții care au susținut financiar construirea „grandiosului monument de artă bisericească unic în țară”.

Începute la 16 martie 1936, lucrările de zidire, coordonate de înțeleptul protopop Patrichie Țiucra și susținute de parohia Timișoara Cetate, au beneficiat de o largă susținere în rândul clerului și al laicatului timișorean și bănățean, care au văzut în acest „Sion al Banatului”, podoaba țării „ce rivalizează cu bisericile din Occident” și care va fi un „far de lumină, chemat să iradieze până în depărtări lumina duhovnicească”.

Reînființându-se Episcopia Timișoarei, responsabilitatea lucrărilor de zidire a catedralei a revenit vrednicului mitropolit Vasile Lazarescu. Vremurile erau însă tot mai grele, Războiul al doilea mondial făcea ravagii în toată Europa, lipsurile erau tot mai multe și totuși zidirea catedralei a continuat. Dragostea bănățenilor de a avea o catedrală în care se îngemănează elementele arhitectonice specifice tuturor provinciilor românești, inclusiv stilul bizantin și cel moldovenesc din vremea domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt a învins. Clădită pe jerfa miilor de preoți și credincioși, de toate vârstele și profesiile, catedrala mitropolitană din orașul de pe Bega nu a putut fi distrusă de cele șase bombe care au căzut asupra ei în zilele 30-31 octombrie 1944, pentru că, prin voia Lui Dumnezeu, doar una a explodat, pagubele fiind destul de însemnate (3.500.000 lei), dar limitate.

Sfințirea „perlei arhitectonice” a Banatului, cum am mai fost numită impunătoarea catedrală din Timișoara, a avut loc la data de 6 octombrie 1946. Momentul istoric al târnosirii, așa cum este descris în ziarele de atunci, bisericești și laice, în documentele rămase și cum poate fi vizualizat în filmul realizat, a fost impresionant. Credincioșii bănățeni au întâmpinat, în dangătul celor șapte clopote armonizate de profesorul Sabin Drăgoi, pe patriarhul Nicodim Munteanu,  pe mitropoliții Nicolae Bălan de la Sibiu și Vasile Lazarescu, pe episcopii din Ardeal, pe Regele Mihai I al României, prim –ministrul Petru Groza și pe cei peste 400 de preoți și diaconi, atmosfera creată fiind cu adevărat electrizantă.

Hramul catedralei mitropolitane din Timișoara a fost stabilit la 30 ianuarie, sărbătoarea închinată Sfinților Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan. Alegerea Sfinților Trei Ierarhi ca ocrotitori ai catedralei bănățene trebuie să fi fost făcută de către mitropolitul teolog și cărturar Vasile Lazarescu, fost profesor universitar la Sibiu și Oradea.

Gândul mitropolitului ctitor a fost acela că „Sfinții mari dascăli și Ierarhi”, „luceferi ai Ortodoxiei”, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur au luminat cu viața, scrierile, nevoințele, cultura teologică și laică secolul al patrulea, numit „veacul de aur” și luminează de atunci cu harul sfințeniei întreaga creștinătate.

Mitropolitul martir Vasile Lazarescu și-a dorit ca de la altarul catedralei, „ridicat pe creștetul gândurilor”, să răzbată cuvântul și lumina Evangheliei până la fruntariile Banatului, să se răspândească învățăturile folositoare de suflet și „ortodoxia bănățeană, cea care a răbdat îndelung, spre a viețui cu Hristos”, să păstreze pentru totdeauna curat, neamestecat și neschimbat tezaurul biblic, patristic, liturgic filantropic și cultural inestimabil, pe care Sfinții Trei Ierarhi l-au primit, l-au îmbogățit și l-au lăsat moștenire Bisericii, până la sfârșitul veacurilor.

Așezată pe 1.186 piloni din beton armat, cu adâncimea de 20 m, peste care au fost turnate plăcile din beton și mai ales pe pilonii credinței, ai istoriei și tradiției noastre bimilenare, catedrala mitropolitană, admirată, vizitată și iubită de români și de străini, este izvor de lumină, pace și sfințenie pentru toți cei care îi trec pragul „cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu”. Lovită de bombele lansate din avion, mutilată de comuniștii care au acoperit tablourile din pronaos ale regele Regelui Mihai I și mitropolitului Vasile Lazarescu, mușcată de gloanțele trase din TAB-uri și mitraliere, care au ucis tineri pe treptele ei, la Revoluția din decembrie 1989, catedrala Timișoarei a devenit „altar de jertfă” pentru timișoreni, fapt pentru care de la Comitetul Central din București s-a dat ordinul aberant: „Trageți cu tunul în catedrală, să terminați odată cu ea!” 

Zidită de Tatăl, întărită de Fiul și înnoită de Sfântul Duh, catedrala mitropolitană o emblemă a Ortodoxiei bănățene, este ocrotită de rugăciunile Sfinților Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan și ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș. Târnosită în urmă cu 75 de ani, ea rămâne pentru totdeauna lăcașul sfânt și sfințitor care îi cheamă „pe toți cei întristați și necăjiți” și ne cheamă pe fiecare în parte să gustăm din potirul nesecat al mângâierii, al bucuriei duhovnicești, al nemuririi și al mântuirii.

Preot dr. Ionel Popescu

Emisiunea „Convergențe” – despre sfințenie, cultură și filantropie

Părintele academician Mircea Păcurariu a plecat la Domnul

Vestea că părintele nostru profesor Mircea Păcurariu s-a întors acasă, în Împărăția lui Dumnezeu, a venit, ca un trăznet, în dimineața zilei de 13 ianuarie.

Personalitate de înaltă ținută preoțească, teologică și academică a Bisericii și a neamului nostru ortodox, părintele academician rămâne în conștiința noastră, mai ales a celor ce i-am fost discipoli apropiați, ca dascălul de vocație al Facultății de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” Sibiu (fostul Institut teologic), dascălul model, documentat serios, cinstit, harnic, exigent, punctual, patriot luminat, dăruit cu trup și suflet familiei sale, misiunii preoțești și cercetării științifice.

De la fostul părinte decan de an al generației din care am făcut parte (1976-1980), am învățat regulile bunei cuviințe și ale respectului față de valorile bisericești și naționale, dragostea față de trecutul frământat al Bisericii și al poporului nostru, recunoștința față de personalitățile bisericești și laice, atât în cadrul orelor de curs cât și în timpul excursiilor de studiu și documentare organizate la bisericile, mănăstirile, monumentele istorice și muzeele din unele eparhii ale Patriarhiei Române.

Nu voi uita niciodată cinstea pe care mi-a făcut-o distinsul nostru părinte profesor Mircea Păcurariu atunci când m-a ales să fac parte din grupul restrâns de studenți cărora ne-a încredințat sarcina de a citi o parte din cunoscutul și apreciatul manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române și de a sesiza eventualele scăpări survenite la culegerea manuscrisului.

În anul al III-lea de studii teologice, „mi-am luat inima în dinți” și l-am rugat pe regretatul părinte profesor să-mi fie îndrumător științific al tezei de  licență în Teologie. Preacucernicia Sa a acceptat (fiind amândoi hunedoreni, am observat că avea un oarecare sentiment de simpatie față de mine), dar mi-a pus în vedere să-i propun două, trei teme din care a ales cercetarea vieții bisericești la românii din unele sate ale Țării Hațegului. Totodată, mi-a cerut ca, pentru întocmirea ei, să mă documentez în arhivele parohiale. Așa am petrecut vara anului 1979 prin arhivele și podurile bisericilor despre care urma să scriu și, bineînțeles, în Arhivele de Stat ale județului Hunedoara.

După susținere, teza de licență a fost apreciată cu o notă excepțională, iar surpriza pe care mi-a făcut-o iubitul meu părinte îndrumător, Mircea Păcurariu, a fost de a mă propune pentru obținerea unei burse de studii peste hotare (păstrez și acum recomandarea scrisă de mâna Preacucerniciei Sale).

Tot ca urmare recomandării părintelui profesor Mircea Păcurariu, mitropolitul Nicolae Corneanu a aprobat încadrarea mea la Seminarul teologic din Caransebeș, în toamna anului 1981. De atunci, am colaborat cu părintele profesor când prezida examenele de diplomă (bacalaureat) de la seminar, am recenzat unele din prestigioasele sale lucrări de istorie bisericească și i-am trimis modestele mele publicații în acest domeniu.

Prețuirea, recunoștința și dragostea filială față de acest titan al Școlii teologice de la Sibiu, pe care Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Ioan îl numește Părintele istoriografiei bisericești moderne, nu le pot cuprinde în cuvinte.

Părintele academician și profesor universitar dr. Mircea Păcurariu rămâne pentru totdeauna în galeria celor mai vrednici slujitori ai Bisericii, pe care
i-am cunoscut în cei 65 de ani ai vieții mele pământești, și rămâne în sufletul meu ca preotul, dascălul și omul de înaltă ținută morală, civică și patriotică de la care am învățat ce înseamnă omenia, obiectivitatea, munca asiduă la catedră, slujirea pilduitoare la altar, modul aparte de a preda și de a lucra cu studenții, acrivia și cercetarea științifică riguroase.

Părintele academician Mircea Păcurariu și-a înscris numele, de azi, în pomelnicul personal din care fac parte zeci de profesori ai mei de la seminar și de la institutul din Sibiu și, din păcate, zeci de colegi grăbiți să plece la ceruri, pentru a-i găti și a ne găti și nouă loc.

Acum, când vremea despărțirii de Preacucernicia Sa s-a apropiat, înalț smerită rugăciune către Părintele ceresc să-i așeze sufletul în cetele preoților scriitori din ceruri, căci „lupta cea bună a luptat, călătoria a săvârșit și credința a păzit”.

Doamne, dăruiește-i „cununa dreptății” pentru ostenelile sale preoțești, dăscălești și istoriografice, că mult a iubit Biserica, poporul român dreptmăritor și țara noastră, „Grădina Maicii Domnului”.

Cu filială și înlăcrimată dragoste,

                                                                                      Preot dr. Ionel Popescu

Predică la Duminica după Botezul Domnului

Predică audio la Duminica după Botezul Domnului – pr. dr. Ionel Popescu

Botezul Domnului (Boboteaza). Ce este Aghiasma Mare, cum o consumăm, unde și cum o păstrăm?

În fiecare an, la 6 ianuarie sărbătorim Botezul Domnului (Boboteaza), praznic împărătesc (închinat Împăratului Hristos), cunoscut și cu numele de Epifania (arătarea) sau Teofania (descoperirea Sfintei Treimi).

Asemeni Nașterii și Învierii Domnului, Boboteaza face parte din rândul sărbătorilor creștine cinstite de la începuturile Bisericii. Prima atestare  a acestei sărbători apare la sfântul Clement Alexandrinul (150-211/215), în secolele IV-V ea fiind menționată în Testamentum Domini (Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos) și în Constituțiunile apostolice.

Informații despre Botezul Domnului consemnează sfinții evangheliști Matei, Marcu și Luca. Primii doi menționează că Domnul Hristos a fost botezat de Ioan Botezătorul în râul Iordan, în timp ce sfântul Luca precizează doar că „botezându-se Iisus și rugându-se, s-a deschis cerul…” (Luca 3, 21).

Toți cei trei evangheliști, numiți sinoptici, descriu însă minunea de la râul Iordan, în centrul căreia se află arătarea Sfintei Treimi, Epifania sau Teofania Domnului. Prin pogorârea Duhului Sfânt în chip de porumbel și prin glasul lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17), este adeverită dumnezeirea și mesianitatea Domnului Hristos. Acceptând botezul, Iisus, Cel fără de păcat, își arată voința de a lua asupra Sa păcatele întregii omeniri și jertfa Crucii. Odată cu botezul Său în Iordan, se sfințește firea apelor și se pune început vieții creștine.

Potrivit vechilor rânduieli, cinstirea Botezului Domnului începe în ajun, adică în ziua de 5 ianuarie, cu Ceasurile mari sau Împărătești, cu sfânta Liturghie și Sfințirea Mare a Apei sau Aghiasma Mare. Ziua din ajunul Bobotezei se ține cu post aspru, după pilda pe care ne-a lăsat-o prorocul postitor Ioan Botezătorul. Sfințirea Mare a apei sau Aghiasma Mare se mai săvârșește la finalul Utreniei Bobotezei (mai ales în mănăstiri) și, de bună seamă, în ziua praznicului, 6 ianuarie, după sfânta Liturghie. Ea simbolizează apa Iordanului, sfințită prin Botezul Domnului Hristos de către Înaintemergătorul Său, sfântul proroc Ioan Botezătorul.

Preotul afundă de trei ori sfânta Cruce în apă, simbolizând Botezul Mântuitorului și binecuvinteavă apa cu mâna, ceea ce înseamnă pogorârea și sfințirea ei de către Sfântul Duh. Binecuvântarea cu apă sfințită spre cele patru laturi ale lumii arată că Botezul Domnului are efect asupra întregii creații, iar botezarea credincioșilor simbolizează sfințenia de care aceștia se împărtășesc prin Harul Duhului Sfânt.

Rugăciunea de sfințire a apei, profundă și înălțătoare, subliniază importanța și folosul Aghiasmei Mari în viața noastră duhovnicească: „Și-i dă ei harul izbăvirii și binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare puterilor potrivnice, plină de putere îngerească, pentru ca toți, cei ce se vor stropi și vor gusta din ea, să o aibă spre curățirea sufletelor, spre vindecarea patimilor, spre sfințirea caselor …”.

Conform tradițiilor, din Aghiasma Mare se gustă de opt ori, pe nemâncate, adică din ziua sărbătorii, 6 ianuarie și până la odovania (încheierea) praznicului, 14 ianuarie (cifra 8 simbolizează veșnicia).

După sfânta Liturghie, credincioșii care nu au mâncat și nu au băut nimic, gustă întâi din Aghiasmă apoi iau anaforă. Aghiasma Mare se poate lua, de asemenea, după împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Din această apă sfințită se gustă, întotdeauna, cu frică de Dumnezeu, cu credință și evlavie, cu rugăciune și făcându-ne semnul sfintei Cruci,  pentru că este sfințenie mare.

Credincioșii opriți de la Împărtășanie pot primi dezlegare de la preotul duhovnic să guste din Aghiasma Mare, în semn de mângâiere, ca nădejde de mântuire și leac de mântuire, până când vor primi binecuvântare de a se împărtăși cu Sfintele Taine.

După data de 14 ianuarie, Aghiasma Mare se ia doar cu post de câteva zile, cu spovedanie și cu binecuvântarea preotului duhovnic. Tot cu binecuvântarea duhovnicului, Aghiasma se ia în cazul unor boli grave, incurabile, cu ea se sfințesc bisericile, Antimisele (pe care slujim sfânta Liturghie) Sfântul și Marele Mir, se stropesc credincioșii și casele lor, vitele, grădinile și livezile, holdele, firmele ori birourile și întreg spațiul în care ne desfășurăm activitatea zilnică.

Având putere sfințitoare și tămăduitoare, Aghiasma Mare se ia de la biserică în vase, recipiente sau sticle curate, care nu au mai fost folosite pentru alte lichide și nu se păstrează în cămară, printre murături, ci într-un loc de cinste din casă ori apartament, lângă sfânta Cruce, lângă o icoană și o candelă, pe care o aprindem duminica și în sărbători (dacă nu arde permanent).

Fiind sfințenia lui Dumnezeu, Aghiasma Mare nu se înmulțește și zeci de ani nu este supusă stricăciunii. Spre pildă, o familie de buni credincioși din parohia noastră păstrează de aproape 40 de ani o sticlă cu Aghiasmă Mare, curată și nestricată.

Cuprinși de duhul necredinței și al relei voințe, unii au lansat ideea că Aghiasma Mare nu se strică întrucât la sfințirea ei se folosesc busuiocul și crucea din argint, care au proprietăți purificative. Așa o fi, dar marea majoritate a preoților care sfințim apa nu avem cruci din argint, iar dacă lăsăm busuiocul în apă, după 2-3 zile se decolorează și își schimbă gustul. Prin urmare, obiecțiile sunt întru totul neîntemeiate.

Din rândul „făcătorilor de basme” despre obiectele, lucrurile și lucrările sfinte fac parte, din păcate, și unii politicieni ai zilelor noastre care, din dorința de a minimaliza o lege adoptată de adversarii politic, afirmau pe posturile TV că este ca „apa sfințită: nu face nici bine și nici rău”!? Asemenea afirmații grosolane, batjocoritoare și blasfemiatoare denotă însă atât lipsa de credință a celor ce le proferează în mod iresponsabil, cât și carențele mari din educația acestor personaje. Un om bine crescut, posesor al unui anumit bagaj cultural, chiar dacă nu este credincios, nu rostește asemenea enormități la adresa apei sfințite.

Așadar, să rămânem statornici în credință, să păstrăm rânduielile creștine și să ne împărtășim din sfințenia Bobotezei și a tuturor sfintelor noastre sărbători.

                                                                                 Preot dr. Ionel Popescu

Gânduri la trecerea dintre ani

            Ne mai despart puține momente până când, la porțile sufletului nostru va bate Anul Nou – 2021.

Râmâne în urma noastră anul 2020, încărcat de suferințe și de încercări, presărat cu pierderea multor semeni, un an în care am luptat, cu toții, în „războiul nevăzut” și cu un dușman nevăzut dar foarte periculos, un an pe care cred că nu-l vom uita niciodată. Nu-l vom uita pentru că ne-am confruntat cu situații nemaiîntâlnite în viața generațiilor actuale, inclusiv de natură economico-financiară, care au creat și creează probleme multor semeni, dar mai ales familiilor cu mulți copii, nevoiașilor, persoanelor vârstnice și singure, ba chiar și unităților medicale nevoite a face față supraaglomerării spitalelor și lipsei de componente, echipamente și aparatură medicală.

          Am trecut și trecem, încă, printr-o experiență amară, pe care nu dorim să o mai repetăm vreodată dar, așa cum spune o vorbă din bătrâni, „în tot răul este și un bine”.

          Pe parcursul stărilor de alertă și de urgență, respectând măsurile de izolare la domiciliu, am avut suficient timp pentru a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, pentru a testa propria noastră capacitate de a trăi în singurătate și de a relaționa doar cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare. Cred, de asemenea, că foarte mulți am redescoperit frumusețile vieții familiale și am înțeles valoarea spiritului de comuniune inter-umană, am reînvățat să fim uniți și să luptăm împreună, protejându-ne atent unii pe alții, am înțeles cât de dragi ne sunt părinții și bunicii, prietenii și colegii, marea și munții, cât de prețioasă este libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Ne-am încurajat reciproc în momentele dificile, am resimțit dureros dorul după sfintele slujbe, când bisericile au fost închise și, mai ales, am învățat cât de important este să nu trăim doar pentru noi, închiși în carapacea egoismului, a indiferentismului și a lăcomiei, ci să trăim ajutându-l și pe cel de lângă noi.

          Dacă în această noapte a trecerii dintre ani am trage o linie și am aduna câteva concluzii, sunt convins că mulți am aprecia efortul extraordinar al cadrelor medicale pentru tratarea și pentru salvarea vieții oamenilor, dar și remarcabila dăruire a fundațiilor, asociațiilor și bisericilor de a veni în ajutorul spitalelor și de a-i ajuta pe cei nevoiași, părăsiți, singuri, pe copiii care aveau nevoie de tehnica modernă necesară studiului de acasă.

          Rareori, în istoria noastră, am întâlnit atâtea dovezi minunate de solidaritate umană, rareori am fost martori la atât de multe fapte ale filantropiei creștine, adică ale iubirii față de oameni.

          Se pare că pandemia ne-a învățat, pe mulți, să înțelegem pe deplin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, neconsemnate în Sfintele Evanghelii, dar păstrate de Tradiție și incluse de Sfântul Luca în cartea sa, Faptele Apostolilor: „Mai fericit este a da decât a lua” (20,35).

          În spiritul acestui principiu biblic, am derulat și noi, la Parohia Timișoara Iosefin și prin Fundația „Preot Ioan Olariu”, numeroase activități filantropice, bucurându-ne de sprijinul pilduitor al credincioșilor și al multor oameni de bine, care, prin firmele lor, au sponsorizat acțiunile noastre.

          De donațiile substanțiale în bani, hrană caldă, alimente neperisabile, îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic, tablete și echipamente medicale ale celor două unități bisericești, au beneficiat spitalele timișorene, așezămintele speciale pentru copii și vârstnici, elevii lipsiți de mijloace materiale, vârstnicii singuri și bolnavi, mamele rămase singure și cu mulți copii.

          Pentru toate acestea, acum, la sfârșit de an, Vă mulțumim, iubiți credincioși, pentru dragostea, dăruirea, implicarea și donațiile făcute ca să putem ușura nevoile, lipsurile, suferințele semenilor săraci, bolnavi și singuri, văduvilor și orfanilor, în sufletul cărora am adus, împreună, o rază de lumină și de speranță, pe chipul cărora a înflorit un zâmbet și s-a prelins o lacrimă de bucurie.

          Tatăl ceresc să Vă binecuvinteze și să Vă răsplătească tuturor și fiecăruia în parte, așa cum știe El mai bine.

          Noaptea aceasta deschidem, cu ajutorul lui Dumnezeu, fereastra speranței spre anul 2021, pe care îl întâmpinăm în mod cu totul diferit față de anii anteriori, fără manifestări grandioase, cu mii și zeci de mii de participanți, fără petreceri zgomotoase și costisitoare, ci mult mai modest, în familie, acasă sau într-o casă ori pensiune de la țară.

          Dacă am face un sondaj, la început de an nou, am constata că întrebările care și le pun majoritatea semenilor sunt acestea: oare ce ne va aduce anul 2021? Va continua pandemia? Se va adânci criza economică? Vor fi ridicate măsurile restrictive sau vom fi nevoiți să petrecem încă multe luni purtând mască, respectând distanțarea fizică?

          Sigur, este firesc să ne punem asemenea întrebări, dar cred că prioritară ar trebui să fie, totuși, întrebarea: „Ce așteaptă Dumnezeu de la noi, în anul pe care îl începem?”

          Profetul Ieremia, trăitor în jurul anului 600 î. Hr., consemnează că, în vremea sa, poporul se confrunta cu o situație similară celei prin care trecem noi. De aceea, și-a pus întrebarea următoare: „De ce este așa de grea boala mea și de ce rana mea este așa de greu de vindecat, încât nu suferă doctorie? […]. Și la acestea Domnul mi-a răspuns așa: De te vei întoarce, Eu te voi aduce la starea cea dintâi și vei sta înaintea feței mele; dacă tu vei deosebi lucrul de preț de cel fără de preț, vei fi ca gura Mea” (Ieremia 15, 18-19).

          Așadar, înainte de toate, soluția este de a ne întoarce la Dumnezeu, de a ne întări în credință, de a spori rugăciunea și faptele de milostenie, de a deveni mai înțelepți și mai cumpătați, de a ne schimba pe noi înșine, așa cum scria și monahul Nicolae (Steinhardt) de la Rohia: „Creștinismul e transmutație, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu transformarea apei în vin, nu înmulțirea pâinilor, peștilor, nu tămăduirea orbilor din naștere, slăbănogilor, gârbovilor și leproșilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr […], ci transformarea făpturii”. Asta așteaptă Dumnezeu de la noi, începând cu anul 2021.

          Schimbarea în bine a lumii în care trăim începe cu noi, cu fiecare în parte!

          Părintele ceresc să binecuvinteze poporul și țara noastră și să Vă dăruiască tuturor un an nou – 2021, cu sănătate sufletească și trupească, cu multe bucurii și alese împliniri familiale și profesionale!

          Întru mulți și binecuvântați ani!

                                                                                           Preot Dr. Ionel Popescu  

   

Părintele mitropolit Ioan, șase ani de arhipăstorire pe antimisul Banatului

La 28 decembrie 2014, arhiepiscopul Ioan Selejan al Covasnei și Harghitei a fost întronizat în demnitatea de arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului.

La ieșirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a Înaltpreasfințitului Ioan și a soborului de arhierei și preoți din catedrala mitropolitană, fulgi mari și denși de nea, simbol al purității, prosperității și bogăției spirituale, înveșmântau capitala Banatului. Din acel moment a început o etapă nouă în viața bisericească a acestor plaiuri binecuvântate de Dumnezeu.

După două decenii de jertfelnică slujire în eparhia „din munți”, unde a reaprins flacăra ortodoxiei și a simțirii curate românești în satele modeste din această parte de țară, Părintele Mitropolit Ioan scrie, de șase ani, o pagină nouă pe pergamentul istoricei eparhii bănățene.

Ierarh itinerant, mereu în mișcare, obișnuit cu pastorația de la credincios la credincios, atent la tot ceea ce se întâmplă în parohii și mănăstiri, la problemele și frământările preoților, monahilor și credincioșilor, Ierarhul de la Timișoara se deplasează, aproape zilnic, într-o parte sau alta a eparhiei, inspectează șantierele bisericești, bisericile care se construiesc sau se pictează, vizitează spitalele și instituțiile filantropice, identifică familiile și persoanele nevoiașe, intervine prompt pentru repararea caselor degradate, construiește case noi pentru cei necăjiți, oferă îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte casnice, plătește alimente la magazinele sătești păstoriților vârstnici, singuri, bolnavi, familiilor cu mulți copii, mângâie, încurajează, aduce o rază de speranță în sufletul celor care nu mai aveau nici o speranță.

De șase ani colaborează neîncetat cu autoritățile locale pentru rezolvarea problemelor Timișoarei și ale județului, oferă tone de alimente unităților medicale și sociale, uneori fiind însoțit doar de monahiile de la centrul eparhial, se deplasează la București, dacă situația o cere, și revine abia după ce lucrurile au fost rezolvate.

În ultimele zece luni, implicarea Părintelui Mitropolit Ioan al Banatului în rezolvarea multiplelor greutăți cauzate de pandemie este remarcabilă. Prin purtarea sa de grijă, spitalele din Timișoara și din județ au primit aparatură medicală, componente medicale, lenjerie, alimente, echipamente de protecție etc. La toate acestea se adaugă grija pentru instituțiile bisericești ale eparhiei.

Facultatea de teologie se bucură, spre exemplu, de sprijinul permanent al Părintelui Mitropolit. Din toamna acestui an, urmare colaborării de excepție cu Universitatea de Vest, studenții teologi beneficiază de un sediu nou, renovat și dotat la standarde europene.

Protopopiatele și mănăstirile, catedrala și bisericile eparhiei au în Mitropolitul Ioan un arhipăstor priceput, cu o bogată experiență administrativ-gospodărească și duhovnicească, dublată de o pregătire de specialitate în domeniul construcțiilor.

Slujirea Întâistătătorului eparhiei noastre la sfânta Liturghie este înălțătoare și emoționantă. Întâia oară am slujit cu Înaltpreasfinția Sa la 1 ianuarie 2015. Atât de pătrunși am fost atunci de misterul liturgic, încât, la final, i-am spus: „Înaltpreasfinția Voastră, aceasta a fost Liturghia lacrimilor!”

Predicile, pastoralele, conferințele părintelui mitropolit Ioan sunt, la rândul lor, originale, profunde și pătrunzătoare, zguduitoare, mișcătoare de suflete, întotdeauna răsplătite cu lacrimile credincioșilor.

Ieșirea din catedrala mitropolitană sau din bisericile eparhiei este un adevărat pelerinaj. Părintele Mitropolit are câte un cuvânt bun, o binecuvântare și o îmbrățișare caldă pentru fiecare. Multe lacrimi au udat reverenda Înaltpreasfinției Sale atunci când suflete zbuciumate au trăit, întru apropiere sinceră, câteva clipe de mângâiere la pieptul său, ascultându-i bătăile inimii.

Blând, înțelept, răbdător, iubitor, Părintele Mitropolit Ioan a statornicit o legătură duhovnicească frățească, minunată, cu preoții și monahii eparhiei. Niciunul nu simte, în preajma sa, frică, nu trăiește un sentiment de inferioritate, nu se teme de vizita ierarhului, nu face eforturi materiale costisitoare atunci când mitropolitul vine să slujească în parohia sa.

Preoții din parohiile misionare ori de categoria a III-a nu au a se teme că nu-și încasează salariile lunare. Mitropolitul veghează și asupra lor, ajutoarele financiare de la centrul eparhial vin cu regularitate și parcă întâmplător, întotdeauna în preajma marilor praznice.

Așa este Mitropolitul nostru. Ar mai fi multe de scris, dar ne oprim aici, citându-l pe Sfântul Apostol Pavel, întrucât cuvintele sale se potrivesc Părintelui Ioan al Banatului, care este arhiereu „fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dedat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înțelept, drept, cuvios, cumpătat, ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndrume la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici” (Tit 1, 7-9).

De aceea, la ceas aniversar înălțăm smerită rugăciune către Bunul Dumnezeu, zicând: „Pe Stăpânul și Mitropolitul nostru, Doamne îl păzește, întru mulți și binecuvântați ani!”

                                                                                                Preot Dr. Ionel Popescu