Paștile Crucii
Spre a putea trăi cu adevărat Paștile învierii, isbânda vieții asupra morții, biruința luminii asupra întunerecului, învingerea adevărului asupra minciunii, – se cere neapărat să trăiești intens mai întâi Paștile Crucii, Vinerea patimilor, cu toată gama sentimentelor propri acestei zile.
Paștile crucii ne înfățișează pe omul părăsit, huiduit și osândit de toți. În Vinerea patimilor aprofundăm imensitatea întunerecului și a desolării, cari mistuie sensibilitatea omului căruia îi este dat să audă semeni ai săi mărturisind: „Nu știu ce zici, nu știu pe omul acesta”. Din multele și sublimele adevăruri de atitudine curat omenească, cari se desprind din evenimentele petrecute în Vinerea patimilor, unul, ce răsare clar și se impune atențiunii generale, este adevărul că în lume prietenie statornică există numai între tâlhari precum există și între sfinți.
Pe tâlhari îi adună și îi înfrățește contrazicerea conștientă în care trăiesc ei cu lumea morală. Ei formează o lume aparte, se fac cunoscuți unii altora, nu prefăcându-se, ci dând pe față instinctele josnice de cari sunt conduși, căci nu se apreciază reciproc pentru virtuți eroice, cari le sunt complect streine.
Statornicia prieteniei la oamenii sfinți se alimentează din idealul permanent de a contribui fără încetare la sporirea onoarei și bucuriei semenului/aproapelui. Slăbiciunile și scăderile aproapelui îi apar omului sfânt mai mici și mai neînsemnate decât ale sale propri, deaceea pentru rătăcirea aproapelui el se învinovățește pe sine însuși.
Retrăiți în gând restimpul mai puțin de o zi, dar cea mai hotărâtoare zi din viața Mântuitorului și deci din istoria mântuirii noastre. Încercați să actualizați spațiul dintre Ghetsimani și Golgota dimpreună cu evenimentele cari s-au succedat ca într-un caleidoscop: trădarea, sărutarea lui Iuda, prinderea, fuga Apostolilor, mărturiile mincinoase, osândirea, vocea poporului, eliberarea lui Varava, hlamida roșie, cununa de spini, crucea, cuiele, răstignirea, moartea pe cruce, părăsirea și cumplita singurătate.
Și totuși, în mijlocul mulțimii imense ce clocotea de ură nebună, și-a făcut năvalnic drum mângăierea ce isvorește din nesecata bunătate și milă omenească: Fiicele Ierusalimului plângeau și se tănguiau pentru dânsul, în timp ce sufletul neprihănit de fecioară al Veronichii îi întindea năframa să-și usuce întrânsa sudorile amestecate cu stropi de sânge și cu lacrimi. Întunericul minciunii – răspândit de ură și de dorul de răsbanare – nu a putut rătăci credința în Fiul Omului, credință care se cere mărturisită fără șovăire.
Dar Golgota Fiului se împletește și se întregește tragic de dureros, cu Golgota Mamei. Preacurata Fecioară rămâne nedeslipită de Fiul Ei, desigur de ajutor nu-i mai poate fi, dar suferi împreună cu El, și sufletul ei de mamă vrea să sufere împreună cu Fiul. Întotdeauna Mamei îi este mai ușor să sufere, decât să-și vadă fiul suferind și moare, dacă ar putea, de mii de ori mai ușor, decât să-și vadă murind ce are mai scump și mai drag pe lume: copilul. În tot timpul petrecut de Mântuitorul în lume, nu i-a fost Preacurata mai mult, mai intens Mamă, decât în clipa în care L-a ajutat să poată muri. Prin Fecioara Maria omenirea a adus Mântuitorului tribut de recunoștință: credincioșie în clipa supremă. Un singur suflet omenesc era, în dramatica zi, care a înțeles taina mare și sfântă ce se săvârșea pe Golgota și acest suflet omenesc era Fecioara Maria, Maica Luminii, care simțea și știa că în acele clipe se săvârșește mântuirea lumii.
Ea, Maica Preacurată, care rostise cuvintele: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, Ea care a scăpat pe Iisus din mânile celor ce căutau sufletul pruncului ca să-l omoară, fugind cu El în pământul Egiptului, Ea, care ziua și noaptea dorindu-L L-a căutat în furnicarul Ierusalimului la vârsta de 12 ani, Ea singură I-a păstrat curată și neîmpuținată între oameni credincioșia. Ea a fost singurul om în lume care nu i-a cerut Domnului nimic și în schimb I-a dăruit tot ceea ce sufletul de mamă poate dărui. De aceea a și devenit Ea „Sfânta Sfintelor” pentru întreaga creștinătate.
În măsura în care vom retrăi sufletește Vinerea Pștilor, Paștile crucii, în aceeaș măsură rănile noastre vor fi rănile Domnului, durerea noastră durerea Lui, Golgota noastră Golgota Lui, spinii noștri spinii Lui, iar moartea noastră – întocmai ca și moartea Domnului – nu va fi întru stricăciune ci întru înviere spre viață vecinică. Iar balsamul Mângăierii ni-l revarsă în suflet, în cumplitul ceas al morții, cuvântul cel din urmă rostit pe cruce de Domnul și Mântuitorul nostru: „Femeie, iată fiul tău, Fiule iată mama ta …”.
Preot I. Imbroane
Preotul Ioan Imbroane a păstorit la Iosefin între anii 1927-1941, perioadă în care a zidit casa parohială și biserica. El a organizat parohia Timișoara „Principele Carol”, a înființat corala „Doina Banatului “ și societatea filantropică „Sfânta Maria“ a femeilor creștin-ortodoxe.