Primele demersuri pentru înființarea unei parohii ortodoxe
române în cartierul timișorean Iosefin, numit astfel
după numele împăratului Iosif al II-lea (1780 - 1790),
au fost făcute de vrednicul credincios Iacob Marian și
au durat aproape zece ani.
La 25 ianuarie 1902, Iacob Marian și-a transcris întreaga
avere pe Consistoriul diecezian Arad, pentru ca din veniturile
încasate să se întrețină o școală confesională, iar din
capitalul donat să se constituie "Fondul Iacob Marian
și soția sa Lenca", în scopul zidirii unei biserici
parohiale în acest cartier. Cei doi soți nu au avut bucuria
de a-și vedea strădaniile implinite, însă pentru donația
făcută și pentru inițiativa avută, pot fi considerați
ca primii ctitori ai acestei parohii.
Eforturile amintitei familii au fost preluate și continuate
cu succes, după primul război mondial și reîntregirea
țării, de către marele bănățean și neobositul animator
al afirmării românești pe aceste meleaguri, mecenatul
Emanuil Ungurianu, unul din inimoșii susținători ai acțiunii
de înființare a Episcopiei Timișoarei.
La 17 aprilie 1921, avocatul Emanuil Ungurianu a convocat adunarea
parohială, al cărei președinte a fost ales prin aclamație.
După ce au fost aleși membrii consiliului parohial, au
fost desemnați epitropii și preotul administrator în
persoana profesorului de religie Ștefan Opreanu.
La 8 iulie 1921, consiliul parohial a înaintat o adresă
oficiului protopopesc Timișoara, prin care aducea la
cunoștință cele întreprinse pentru înființarea parohiei
și inaugurarea unei capele într-una din sălile școlii
primare din cartier, exprimându-și totodată, rugămintea
ca această inițiativă să fie comunicată Centrului eparhial
din Arad.
Episcopia Aradului a aprobat înființarea noii parohii
(Hot. nr. 1941/1921) și a făcut demersurile necesare
la guvern pentru întregirea salariului preotului paroh.
Avocatul Emanuil Ungurianu a cerut primăriei Timișoara
terenul de 1319,8 m2 din Piața Asănești (actualmente
Alexandru Mocioni nr.9) și aceasta l-a donat parohiei
(în ședința din 29 iulie 1925), în scopul zidirii unei
biserici, a unei case parohiale și a altor edificii bisericești.
În același timp, Ungurianu a reușit să obțină de la guvern
sesia parohială, bisericească și cantorală, fapt ce permitea
numirea unui preot paroh plătit de la bugetul de stat.
Administrarea noii parohii a fost încredințată, temporar,
preotului Gavriil Selegeanu de la parohia vecină Elisabetin,
care a întocmit lista cu cei 152 de membri ai adunării
parohiale pe anul 1926, în vederea alegerii preotului
paroh.
La 22 iulie 1927, parohia a fost scoasă la concurs și
adunarea parohială l-a ales, în unanimitate, pe preotul
Ioan Imbroane, profesor de religie la liceul Carmen Sylva
din Timișoara. Instalarea noului preot a avut loc în
ziua a doua de Crăciun a anului 1927 și imediat după
aceasta a început să adune banii necesari pentru construirea
bisericii și a casei parohiale. În acest scop, a organizat
colecte publice, concerte și a primit numeroase donații,
o sumă considerabilă fiind lăsată prin testament de
Emanuil Ungurianu
(+ 8 oct. 1929). Până la construirea bisericii,
serviciile religioase pentru credincioșii noii parohii
au fost oficiate în capela frumos aranjată la Școala
Generală nr. 8 din Piața Drăgălina, sfințită la 8 aprilie
1929. Peste doi ani, consiliul parohial, prezidat de
preotul Imbroane, a încredințat inginerului Victor Vlad,
profesor la Politehnica din Timișoara, sarcina de a proiecta
un locaș de rugăciune pe măsura evlaviei credincioșilor
din acest cartier și care să se încadreze, din punct
de vedere arhitectonic, în peisajul urbanistic al orașului
de pe Bega. Planurile și execuția, de o concepție arhitectonică
originală, cu clopotnița aparte și cu elemente de tehnică
modernă (între care și încălzirea centrală, prima de
acest fel la bisericile din Timișoara), fac din această
biserică o podoabă a orașului martir. Slujba de sfințire
a locului și de punere a pietrei de temelie a fost oficiată
la data de 8 septembrie 1931 de episcopul Aradului, dr.
Grigorie Comșa, asistat de arhim. Policarp Morușca, dr.
Vasile Lăzărescu, preotul paroh Ioan Imbroane, protopopi
și preoți.
Lucrările de construcție a bisericii
și a casei parohiale au fost date în antrepriză arhitectului
antrepenor Constantin Purcariu la 30 august 1931. La
data de 30 octombrie 1932 a fost sfințită și inaugurată
casa parohială, la acest moment important din viața
parohiei fiind invitat și Ministrul Cultelor și Artelor
de atunci, dr. Dimitrie Gusti. Lucrările de zidire
și înzestrare a bisericii au fost finalizate în anul
1936. Biserica este clădită din cărămidă, are formă
de navă cu suprafața de 2000 mp și o capacitate de
aproximativ 1000 de credincioși. Construcția ei a fost
inspirată de interiorul celebrei Sfânta Sofia din Constantinopol,
cu o cupolă centrală bizantină, înaltă de 24 metri,
acoperită cu tablă, reeditând stilul tradițional mănăstiresc,
cu clopotniță aparte, în profil de piramidă trunchiată,
cu contraforturi și patru balcoane evazate, înaltă
de 33 metri și cu acoperiș din tablă.
Pictura murală a fost executată în anii 1935 - 1936 de către profesorul Catul
Bogdan (absida altarului și în continuare) și dr. Ioachim Miloia (cupola centrală
și bolta semicilindrică spre altar, precum și icoanele de pe iconostas). În anul
1958, prof. Anastasie Demian a restaurat pictura și a mai adăugat 18 scene biblice
la strane, balcoane și cor. O nouă restaurare a picturii a fost făcută între
anii 1983 - 1985 de către prof. Victor Jurca, care a mai adăugat 70 de scene
și suprafețe compoziționale în tehnicile tempera și frescă.
Iconostasul, candelabrul și mormântul Domnului, în stilul baptisteriului de la
Curtea de Argeș, au fost sculptate în lemn de tei de maestrul Ștefan Gajo. Tronurile,
stranele și scaunele din biserică sunt sculptate în lemn de stejar, cu aceleași
modele ca și iconostasul, de maestrul Traian Novac, iar mobilierul și chivotul
din Sfântul Altar au fost realizate în anii 2001 - 2002 de sculptorul Ilie Sârbu
din Caransebeș. Pardoseala este din marmură albă de Rușchița, cu modele de marmură
roză, iar altarul, înălțat cu trepte și balustradă din marmură albă săpată în
ramură de crini, ilustrează cele șapte Sfinte Taine și darurile Sfântului Duh.
În subsolul alatarului se află mormântul preotului paroh Ioan Imbroane, sub o
placă de marmură sculptată cu un chenar de crini.
Clopotele, în număr de șase, armonizate în arpegiu, au fost turnate în anul 1936.
Curtea bisericii, amenajată cu parc, este împrejmuită cu zid de cărămidă și grilaj
din fier forjat, construit tot în anul 1936. Consiliul parohial, întrunit la
30 august 1936, a hotărât ca slujba de sfințire să aibă loc în data de 8 septembrie
1936, cu ocazia sărbătoririi hramului bisericii. Slujba a fost oficiată de episcopul
Aradului, dr. Andrei Magieru, în fruntea unui sobor format din 22 de preoți,
răspunsurile liturgice fiind date de corul românesc din localitatea Coștei (Serbia).
În urma lucrărilor de restaurare, biserica a fost binecuvântată în anul 1958
de episcopul Vasile Lăzărescu și, la 7 septembrie 1986, de Înalt Prea Sfințitul
Părinte dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului.
Pentru biserica din Iosefin, părintele Ioan Imbroane a înființat corul "Doina
Banatului", dirijat de muzicologul Nicolae Ursu, singurul cor bisericesc
permanent nu numai în Timișoara, ci în tot județul Timiș-Torontal.
De asemenea, preotul paroh a înfințat societatea caritativă a femeilor "Regina
Maria", un dispensar medical care a funcționat cu ajutorul medicilor din
parohie și a amenajat un teren sportiv pe malul râului Bega "pentru ca tineretul
să aibă loc de distracții sub supravegherea Bisericii" (Condica parohială,
p.8).
