Întreit popas duhovnicesc în Parohia Iosefin. Sărbătoarea hramului bisericii și un secol de istorie, credință și cântare corală

Sărbătoarea hramului bisericii noastre, cinstită sub mantia ocrotitoare a Maicii Domnului, este ziua binecuvântată în care simțim că cerul se unește cu pământul, în duh de rugăciune și cântare bisericească, comuniune liturgică și recunoștință față de ctitorii de altădată.

Mai mult de atât, hramul anului acesta nu este doar un popas liturgic de profundă încărcătură duhovnicească, ci un adevărat arc peste timp.

Maica Domnului ne cheamă și ne așteaptă, în această zi frumoasă de prăznuire, ca să ne bucurăm de ocrotirea ei neîncetată, dar și pentru a sărbători rodirea credinței în „pământul bun” al Iosefinului, prin cele trei mari aniversări: 105 ani de la înființarea parohiei Timișoara, Principele Carol (Iosefin), 95 de ani de la întemeierea corului „Doina Banatului” și 90 de ani de la târnosirea bisericii.

Privind acum în urmă, avem bucuria de a descoperi că istoria acestei parohii se confundă cu istoria demnității și renașterii naționale din Banat.

Astfel, chiar din primii ani ai secolului al XX-lea, soții Lenca și Iacob Marian și-au donat agoniseala de o viață Episcopiei Aradului, sub a cărei jurisdicție canonică se afla Timișoara, pentru ca în cartierul german Iosefin, unde se stabiliseră deja mulți români, să fie ridicată o biserică și o școală confesională românească.

În anul 1921, când Timișoara abia își regăsea cadența în granițele României Mari, bărbați aleși ai neamului, în frunte cu avocatul Emanuil Ungurianu, însuflețiți de idealuri sfinte, au pus temelia acestei comunități parohiale. Lor le datorăm curajul începutului și recunoștința noastră. Ei au înțeles atunci că o comunitate creștin-ortodoxă nu se poate constitui pe deplin fără un Altar sfânt, pe care să fie adusă Sfânta Jertfă, și au ctitorit o capelă de rugăciune.

La câțiva ani distanță, în 1931, rugăciunii înălțate de preotul Ioan Imbroane în capelă i s-a alăturat cântarea corală. Preotul paroh Imbroane și diaconul Alexandru Bocșianu au înființat corul „Doina Banatului”, care înfrumusețează de 95 de ani Sfânta Liturghie în biserica noastră.

Dirijat de muzicieni de renume, precum Sabin Drăgoi și Nicolae Ursu, iar azi de Florin Nicolae Șincari, corul Iosefinului a transpus în cântare suspinele, bucuriile și speranțele credincioșilor, devenind o adevărată carte de vizită pentru viața bisericească, culturală și muzicală a parohiei, orașului și întregului Banat.

După aceste frumoase împliniri, în iarna anului 1931 a început lucrarea de înălțare a bisericii Nașterea Maicii Domnului. Rod al ostenelilor preotului ctitor Ioan Imbroane, al credincioșilor, între care mulți muncitori ceferiști, și al autorităților locale, „Sfânta Sofia a Banatului” a primit veșmântul sfințeniei prin târnosirea săvârșită la 8 septembrie 1936.

Împodobită cu pictură de către renumiții artiști Ioachim Miloia, Catul Bogdan, Anastase Demian și restaurată de Victor Jurca și de Constantin Bumbu, împreună cu fiii săi, biserica noastră a devenit o „poartă a cerului” pentru generațiile de timișoreni botezate, cununate și conduse pe „cărarea Împărăției”, sub privirea blândă a Maicii Domnului. Totodată, între anii 1939–1946, a fost și Catedrală episcopală.

Reperele aniversare amintite nu sunt simple etape cronologice săpate în piatră sau consemnate în cronici. Ele sunt, de fapt, inele vii ale unui lanț al credinței care ne leagă pe noi, cei de azi, de înaintașii noștri.

Peste multele decenii de încercări, de transformări politice, sociale și schimbări de regimuri, o singură prezență a rămas neschimbată: Maica Domnului, ocrotitoarea parohiei și a bisericii noastre. Ea a adunat lacrimile credincioșilor în vreme de război și de prigoană comunistă-atee, ea a binecuvântat brațele celor ce au zidit biserica și ea inspiră și azi lucrarea misionară, culturală și social-filantropică a parohiei noastre.

Cinstind astăzi trecutul, ne asumăm, de fapt, viitorul. De aceea, avem datoria sfântă de a păstra aprinsă candela credinței în suflet și în familie, de a duce mai departe tradiția muzicală a corului și de a rămâne o comunitate vie, dinamică și jertfelnică.

Sărbătoarea hramului bisericii, în lumina celor trei aniversări, ne oferă posibilitatea de a exprima gândurile și simțămintele noastre de profundă recunoștință față de ierarhii, preoții și diaconii care au slujit și slujesc în acest sfânt lăcaș, față de dirijori și coriști, de consiliul și comitetul parohial, precum și față de fiecare credincios în parte, pentru că, prin dragostea, dăruirea și jertfelnicia tuturor, se așază încă o piatră vie la zidirea edificiului spiritual al Parohiei Timișoara Iosefin.

Preot dr. Ionel Popescu

„DĂRUIND VEI DOBÂNDI” – burse pentru viitorul copiilor noștri

Fundația „Preot Ioan Olariu” din Timișoara este o organizație social-filantropică, creștin-ortodoxă, înființată în anul 2008, sub egida Parohiei Ortodoxe Române Iosefin. Misiunea principală a fundației, conform statutului, este aceea de a acorda sprijin persoanelor aflate în dificultate, vârstnicilor fără aparținători, familiilor defavorizate și tinerilor din orașul și județul nostru.

În vederea prevenirii abandonului școlar, fundația noastră derulează, de mulți ani, proiectul „Sprijin la distanță, o șansă pentru fiecare copil și tânăr de a accede în mod egal la educație și valorile culturii, ca formă de refuz a izolării și marginalizării provocate de sărăcie”.

Prin intermediul acestui proiect, acordăm burse sociale tinerilor elevi și studenți care provin din familii numeroase și vulnerabile din punct de vedere material, monoparentale și cu venituri mici, pentru a-i ajuta să-și continue studiile. De la demararea proiectului, de asemenea burse au beneficiat aproximativ 200 de tineri care și-au finalizat studiile și au devenit studenți, apoi profesori, medici, preoți, profesori de religie, sportivi de performanță etc.

Pentru anul școlar/universitar 2026/2027, ne străduim să acordăm, ca de fiecare dată, burse sociale tinerilor nevoiași, cu rezultate bune la învățătură și conduită morală pilduitoare, confirmate de diriginte, decan, preotul duhovnic, profesorul de religie și familie.
Dragi credincioși și oameni de suflet, Sfânta Scriptură ne îndeamnă ca ”fiecare să dea după cum a hotărât inima lui: nu cu părere de rău, nici de silă, că Dumnezeu iubește pe cel ce dă cu voie bună”(II Corinteni 9, 7).

Așadar, orice donație, oricât de mică, este o investiție în sufletul și în educația unui copil ori tânăr care, mâine, va fi un sprijin pentru societate și pentru Biserica noastră.

Cum puteți ajuta:

• donații în contul bancar al fundației:
  RO38 WBAN 0325 F171 7562 RO01
• donații în numerar, cu chitanță, la sediul fundației ( Timișoara,
  Piața Alexandru Mocioni nr. 9);
• redirecționarea a 3,5% din impozitul pe venit, prin formularul 230;
• redirecționarea a 20% din impozitul pe profit pentru persoanele
  juridice.
  Vă mulțumim anticipat pentru generozitate și rugăm pe milostivul
  Dumnezeu să vă răsplătească însutit darul și să reverse asupra familiilor
  Dumneavoastră pace, sănătate și mântuire!

Cu aleasă considerație,

Preot dr. Ionel Popescu – Președintele fundației

Prof. univ. dr. ing. Ștefan Dună – Președintele Cons. Director

Predică la Duminica a XI-a după Rusalii

Adormirea Maicii Domnului, sărbătoarea biruinței vieții asupra morții

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare se bucură de o cinstire aparte în rândul preoților, monahilor și credincioșilor Bisericii noastre. Pregătirea duhovnicească necesară împărtășirii de harul acestei sfinte sărbători se face prin postul de două săptămâni, mărturisirea păcatelor, unirea cu Hristos prin sfânta Euharistie și participarea la slujba Paraclisului Maicii Domnului.

Frumusețea liturgică a praznicului a început în seara de ajun, atunci când ne-am adunat cu toții în jurul mesei cu sfântul Epitaf al Adormirii și am dat glas cântărilor Prohodului Maicii Domnului.

Compus de imnograful, teologul și profesorul grec Manuil Corinteanul din Constantinopol, la începutul secolului al XVI-lea, acest text de o profunzime teologică și poetică aparte, este format din 188 de strofe, împărțite în trei stări, după structura Prohodului Domnului Hristos, cântat în Vinerea Sfintelor Pătimiri.

Preoți și credincioși deopotrivă, am trăit momente de negrăită emoție, având înaintea ochilor noștri sufletești mormântul din Grădina Ghetsimani, unde a fost așezat trupul adormit al Sfintei Fecioare.

Cântările se succed una după alta și îmbină plângerea morții pământești a Maicii Sfinte cu bucuria mutării ei la ceruri de către Fiul său, Hristos Domnul. În mod paradoxal, așadar, prohodirea noastră nu este marcată de tristețe, ci este copleșită de bucuria Învierii. Nu ne lăsăm cuprinși de întristare, „ca cei ce nu au nădejde”, pentru ca mutarea la cer a Maicii Domnului nu a fost pricinuită de o suferință trupească, ci a fost o trecere lină, o „adormire”. Trupul Sfintei Maici nu a cunoscut stricăciunea, prefigurând astfel Învierea cea de obște.

Cântările Prohodului nu accentuează moartea, ci mutarea la viață a Celei ce a născut Viața:

            „În mormânt Viață
              Ai fost pus, Hristoase,
              Și-a vieții Maică-acum intră în mormânt
              Și se mută la viața cea de sus!”

Cu sufletul înmiresmat de armoniile binecuvântate ale Prohodului, înconjurăm, apoi, biserica, în sunet de toacă și dangăt de clopot și ne oprim pentru rugăciune în cele patru laturi ale ei, pomenindu-i cu recunoștință și pe ctitorii care au înălțat-o.

În ziua praznicului, am continuat slujirea liturgică de cinstire, prin rugăciune și cântare corală, a Maicii Domnului și Măicuța noastră, a tuturor, am împărtășit cu patru potire mulțimea credincioșilor spovediți și am binecuvântat îndătinatele prinoase aduse pentru vii și adormiți.

Sărbătoarea aceasta minunată ne-a prilejuit trăirea unor momente de înălțătoare frumusețe duhovnicească, de bucurie și pace lăuntrică și ne-a întărit încă o dată în credința că Maica Domnului, întru „adormire lumea nu a părăsit”, ci s-a mutat la viață, pentru că ea este „Maica vieții”.

Pe urmele Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna

 În anii studiilor teologice la Caransebeș și Sibiu, am fost familiarizați cu chipul luminos și statura duhovnicească ale mitropolitului Andrei Șaguna, ierarhul sfânt al Transilvaniei și Banatului. Am înțeles atunci că, prin ctitoriile sale, acest ierarh providențial a rescris istoria bisericească, culturală și națională din această parte de țară și a așezat-o la loc de cinste în patrimoniul nostru spiritual.

Mi-au rămas, totodată, întipărite în memorie momentele emoționante ale pomenirii sfântului mitropolit Andrei, la Rășinari, în ziua de 30 noiembrie. Astfel, în biserica parohială era oficiată sfânta Liturghie, apoi preoții și credincioșii ieșeau la mormântul mitropolitului și participau la slujba Parastasului. Fiind membru al unui grup vocal studențesc, am cântat acolo de câteva ori și am ascultat, cu trăire intensă, panegiricul înălțător rostit de unul dintre profesorii noștri despre mitropolitul Șaguna. Manifestarea se încheia totdeauna cu intonarea imnului  funebru „Da, Andrei, tu n-ai murit”, compus de către preotul profesor și reputatul om de cultură, Zaharia Boiu, în anul 1873, pentru înmormântarea mentorului său și așezat pe portativ de preotul profesor Dimitrie Cunțan. Simțămintele pe care le-am trăit atunci și nu m-au părăsit niciodată au fost acelea că noi nu cinstim doar o personalitate de excepție a Bisericii și a obiditului popor transilvănean, ci pomenim un ierarh înveșmântat în haina sfințeniei, un om ales de Dumnezeu să lupte pentru drepturile păstoriților săi și să-i lumineze prin credință și cultură.

Devenind truditor la catedră și slujitor la altarul Bisericii bănățene, am constatat, cu bucurie, că mitropolitul Andrei Șaguna era cinstit cu multă evlavie în Banatul de munte și de câmpie, aici incluzându-i și pe frații ortodocși români trăitori în Serbia.

Mitropolitul Nicolae Corneanu a scris și a vorbit adesea despre „tradiția șaguniană” a Banatului. Chipul sfântului mitropolit Andrei, zugrăvit pe tronurile arhierești ale multor biserici din zona Oraviței, începând cu anul 1868, confirmă opinia mitropolitului Nicolae. De altfel, Andrei Șaguna a poposit în mai multe rânduri la Oravița, unde locuia mătușa sa, Alexandra Șaguna.

Cu gândul la legăturile de suflet ale mitropolitului Andrei cu preoții, intelectualii și credincioșii bănățeni, pe care i-a oblăduit sub omoforul său și cărora le trimitea „Telegraful român”, am primit cu bucurie vestea canonizării sale și am solicitat un fragment din sfintele sale moaște pentru biserica „Nașterea Maicii Domnului”, a parohiei Timișoara Iosefin.

Solicitarea noastră a primit binecuvântarea Părintelui Patriarh Daniel și, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Ioan și bunăvoința Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Laurențiu al Ardealului, la 10 mai 2014, am avut negrăita bucurie de a primi acest dar de sfințenie. În semn de aleasă cinstire, icoana sfântului mitropolit Andrei a fost pictată în interiorul bisericii și pe fațada exterioară a acesteia. Știind ca tânărul Anastasie Șaguna, absolvent de filosofie la Budapesta, a studiat Teologia la Vârșeț și Carloviț, unde a fost și profesor, că a fost tuns în monahism, cu numele de Andrei, la mănăstirea Kovilj, în anul 1833, apoi a devenit ieromonah, arhimandrit și stareț al mănăstirii Hopovo, secretar al Consistoriului eparhial (Consiliului) și asesor (consilier) al mitropoliei de Carloviț, de mulți ani mi-am dorit să ajung în locurile unde viitorul ierarh s-a pregătit, vreme de zece ani, pentru misiunea de păstorire a credincioșilor ardeleni și bănățeni și de restaurare a Mitropoliei Ardealului.

Din pricina multelor îndatoriri ori poate și a faptului că adeseori suntem tentați a ne îndrepta pașii către locuri mai îndepărtate, neglijând frumusețile care ne înconjoară, am amânat mereu vizita la Carloviț și în împrejurimile sale. Dorința mi-a fost împlinită însă cu ceva timp în urmă când, împreună cu preotul Eugen Babescu și cu părintele vicar Emanuel Tăpălagă al Episcopiei Dacia Felix și parohul românilor ortodocși din Sânmihai ( Lokve), am început pelerinajul nostru spiritual pe urmele sfântului mitropolit Andrei Șaguna.

Primul popas al acestei zile de neuitat l-am făcut la Seminarul teologic „Sfântul Arsenie din Srem”, Carloviț, înființat în anul 1794. La această școală, unde au studiat mulți tineri români, a fost profesor și sfântul Andrei Șaguna. Impunătoarea clădire a seminarului adăpostește săli spațioase de clasă, în care studiază 120 de tineri, biblioteca, capela pentru slujire și practică liturgică, precum și birourile. Seminariștii poartă vestă teologică și locuiesc în internat, ca pe vremea sfântului Andrei, tradiție statornicită și la celelalte două seminarii din Banat: Vârșeț și Caransebeș.

În imediata apropiere a seminarului se află sediul monumental al mitropoliei sârbe de Srem, ridicată la rangul de patriarhie, în 1848-1849, sub jurisdicția căreia se aflau românii și românii ortodocși din Ardeal și Banat.

Pășim cu sfială în incinta acestei clădiri, gândindu-ne că aici a activat ca secretar și consilier sfântul Andrei. Ne închinăm în capela „Sfântul Dimitrie”, vizităm sălile mari, împodobite cu icoane, cărți bisericești și vechi obiecte de cult, având sentimentul că am pătruns într-o altă lume, cea în care s-a nevoit viitorul mitropolit al Ardealului.

Lângă reședința mitropolitană se află catedrala „Sfântul Nicolae”, ridicată în secolul al XVIII-lea, în stil baroc, care domină orașul cu cele două turle ale sale. În sfântul lăcaș admirăm iconostasul aurit, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pictată în secolul al XIV-lea, de artiști necunoscuți și minunatele vitralii lucrate de meșteri germani. În biserică se află și racla cu o parte din moaștele sfântului Arsenie, ucenic al sfântului Sava, ocrotitorul Serbiei.

De la Carloviț ne îndreptăm spre Fruska Gora, zonă frumoasă de dealuri, acoperită cu vegetație. În secolele trecute, aici existau 35 de mănăstiri, fapt pentru care ținutul a fost denumit „Athosul Serbiei”. Astăzi mai sunt însă doar 17, între care și mănăstirea Hopovo. Acest așezământ monahal,  ridicat în secolul al XVI-lea, este o adevărată fortăreață, construită pentru a-i apăra pe  monahi  de atacurile dușmanilor.

Sfântul Andrei Șaguna a găsit în această mănăstire, cu rânduială athonită, liniștea necesară rugăciunii, contemplației și studiului, biblioteca fiind înzestrată cu multe cărți. Cu gândul la clipele trăite de tânărul monah Andrei în această frumoasă biserică, ne lăsăm purtați pe aripile rugăciunii si ne închinăm la racla în care se află moaștele sfântului mucenic Teodor Tiron. Din păcate, acest important așezământ monahal și cultural a fost incendiat de ustași ( extremiști sârbi) în anii celui de-al doilea Război Mondial, icoanele și obiectele de cult fiind furate ori distruse, iar biblioteca devastată. De aceea, în această mănăstire nu se mai păstrează documente despre viețuirea sfântului mitropolit Andrei.

Ziua noastră de pelerinaj „se pleacă spre seară”, așa încât ne grăbim să ne închinăm în biserica mănăstirii Grgeteg, construită la sfârșitul secolului al XIV-lea. Împodobită cu fresce minunate și biserica aceasta este o adevărată oază de isihie, viețuitorii dornici de cunoaștere având la dispoziție și o bibliotecă bogată.

La finalul acestei zile minunate, ne îndreptăm spre mănăstirea Kruședol, așezământ impunător, cu aspect de cetate, ctitorită în anii 1509-1514. În anul 1708 a fost transformată în reședință mitropolitană. Aici sunt înmormântați oameni de seamă ai Serbiei, clerici și mireni deopotrivă. Cu mare bucurie aflăm că mănăstirea aceasta a fost ridicată și cu ajutorul daniilor oferite de către sfântul voievod Neagoe Basarab, domn al Țării Românești (1512-1521).

Încheiem periplul nostru misionar cu gândul că, aici, pe pământul fertil al Banatului istoric s-a format sfântul mitropolit Andrei Șaguna, pentru a deveni restauratorul Mitropoliei Ardealului, ctitorul inegalabil al atâtor așezăminte bisericești, culturale, școlare și luptătorul neîntrecut pentru drepturile românilor din Ardeal și Banat.

Mulțumind bunului Dumnezeu pentru bucuriile inefabile ale acestei zile, îl rugăm pe sfântul mitropolit Andrei să vegheze din ceruri asupra Bisericii și a poporului nostru.

                                      Preot Ionel Popescu

Corala bisericească „Doina Banatului”, premiată la Patriarhia Română

În mijlocul comunității parohiale, alături de preoții slujitori și de cântăreții de la strană, se află, mai cu seamă în centrele urbane, corul bisericii.Bărbătesc sau mixt, corul nu este un simplu decor acustic sau o formă de divertisment religios, ci o punte spirituală între pământ și cer, rolul lui fiind teologic, liturgic și social, fundamental, de altfel, în viața parohiei.

Corul bisericii înfrumusețează sfintele slujbe și conferă solemnitate Liturghiei și Tainelor Sfinte. De asemenea, cântarea corală, transpusă în armonii inefabile, este o rugăciune înălțată către Dumnezeu.

Textele scripturistice și ale Sfinților Părinți imnologi, interpretate de cor, ating corzile sensibile ale sufletului și creează în sufletele credincioșilor o stare lăuntrică de aleasă bucurie duhovnicească și de pocăință. Poate că de asemenea considerente au ținut seama, în anul 1931, preotul ctitor Ioan Imbroane și diaconul Alexandru Bocșianu, când au hotărât înființarea coralei noastre parohiale, „Doina Banatului”. Această corală aniversează, așadar, 95 de ani de la întemeiere, ani frumoși și binecuvântați, în care s-a aflat sub bagheta unor reputați muzicieni, precum: Alexandru Bocșianu, Sabin Drăgoi, Nicolae Ursu, Emil Grădinariu, Ilie Lina, Aurel Cioban și, din anul 2004, Florin Nicolae Șincari.

În perioada 1939–1946, „Doina Banatului” a avut și statutul de cor catedral al Episcopiei Timișoarei. Dirijat de muzicieni renumiți pe plan național, corul Parohiei Iosefin a desfășurat și desfășoară în continuare o însemnată activitate culturală și misionară, nu doar în parohia și orașul nostru, ci și în afara granițelor Banatului, ba chiar și peste hotarele țării.

Prezent la numeroase manifestări corale organizate de parohii și diferite instituții de cultură din Timișoara și din alte părți, la concertele de colinde și la cele cu caracter caritabil, corul „Doina Banatului” aduce mesajul Evangheliei în spațiul public. În felul acesta, corul nostru a devenit o emblemă a parohiei și un ambasador al cântării corale bisericești care, prin prestația sa, arată că Biserica este pururea izvor de cultură vie, capabilă să transmită societății din care facem parte mesajul universal al frumosului și al armoniilor muzicale înălțătoare, balsam duhovnicesc pentru sufletul care însetează după Dumnezeu.

Pe portativul activității muzicale a coralei „Doina Banatului” sunt înscrise și cele două participări la Festivalul-concurs „Lăudați pe Domnul”, organizat de Patriarhia Română. Prima participare a avut loc în anul 2013, când corala s-a deplasat la București, în mod fizic, alături de foarte multe coruri parohiale, și s-a clasat pe locul cinci, poziție apreciată cu „Mențiune”. Cea de-a doua participare, la care s-au înscris 23 de formații corale parohiale, organizată online, a avut loc vara aceasta, iar corala noastră s-a clasat tot pe locul cinci.

Festivalul-concurs „Lăudați pe Domnul”, organizat de Patriarhia Română, ajuns la ediția a XVIII-a, este o manifestare de prestigiu pentru muzica bisericească și corală. Clasarea corului nostru, format nu din profesioniști, ci din amatori, în primele cinci poziții demonstrează valoarea sa artistică ridicată și pregătirea muzicală solidă.

Acest rezultat de excepție confirmă pe deplin că „Doina Banatului” a devenit un reper important în peisajul muzical bisericesc și cultural al Arhiepiscopiei Timișoarei. Se cuvine, așadar, să adresăm mulțumiri și sincere felicitări dirijorului, prof. Florin Nicolae Șincari, și tuturor membrilor coralei „Doina Banatului” pentru aceste performanțe corale și pentru cinstea pe care o aduc parohiei și eparhiei noastre.

Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș – ctitori de instituții bisericești, culturale și luptători pentru drepturile românilor trăitori în Imperiul Austro-Ungar

Cu câteva zile în urmă, castelul Mocioni de la Foeni a găzduit simpozionul omagial-comemorativ consacrat aniversării a 160 de ani de la întemeierea Academiei Române și 75 de ani de la înființarea Filialei Timisoara a acestui înalt for academic. Cu acest prilej, au fost omagiați bănățenii Andrei Mocioni și Vincențiu Babeș, membri fondatori ai Academiei Române.
Manifestarea, de înaltă ținută științifică, a reunit academicieni, profesori universitari, istorici, cercetători, membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala “Valeriu Braniște” Timișoara și slujitori ai Bisericii, sala în care s-a derulat fiind plină până la refuz.

Locul de desfășurare nu a fost ales în mod întâmplător, castelul familiei Mocioni de la Foeni, recent restaurat, fiind un așezământ cu profunde reverberații istorice și culturale.

Audiența a savurat comunicările susținute de dl. Mircea Dumitru, vicepreședintele Academiei Române; dl. Dan Dubină, președintele filialei locale a Academiei Române; dl. Păun Ion Otiman, președintele de onoare al filialei timișorene și dl. prof. univ. emerit, dr. ing. Ionel Sabin, moderate de dl. conf. univ. dr. Ioan David. Participanții au vizionat, de asemenea, filmul „Fondatorii”, realizat de către cineastul Victor Popa.

Un moment aparte în cadrul manifestării a fos acela al lansării excepționalului volum „Castelul Mocioni de Foieni”, prezentat chiar de autorul său, preotul paroh Nicolae Strizu. Bine documentat și bogat ilustrat, cu imagini de valoare istorică,  volumul acesta contribuie substanțial la punerea în lumină a familiei Mocioni, oameni credincioși, intelectuali, filantropi, luptători pentru drepturile românilor și pentru apărarea Bisericii Ortodoxe.

Comemorarea și, totodată, omagierea celor doi bănățeni, membri fondatori ai Academiei Române și ctitori ai multor instituții școlare și culturale, luptători pentru drepturile românilor din fosta Monarhie Austro-ungară, aduc în atenție continuitatea legăturilor istorice și culturale profunde existente între românii de dincolo și de dincoace de munți și împreună-lucrarea lor pentru împlinirea idealurilor naționale.

Andrei Mocioni și ceilalți membri ai familiei sale au merite incontestabile pe tărâmul vieții noastre spirituale, culturale, sociale și politice, dar la fel de important este rolul lor în viața bisericească a Banatului și Ardealului.

Astfel, Andrei Mocioni a făcut parte din Senatul imperial de la Viena, unde a militat pentru drepturile românilor și  l-a sprijinit pe episcopul, apoi mitropolitul, sfânt Andrei Șaguna în eforturile sale de a separa Biserica noastră de ierarhia sârbă de la Carloviț.
Familia Mocioni a finanțat construirea și înzestrarea a numeroase biserici, inclusiv a Catedralei mitropolitane din Sibiu și a multor școli confesionale românești, unde copiii românilor primeau educație în limba maternă, sub îndrumarea preoților.
Mocioneștii au finanțat Preparandia ( Institutul teologic) de la Arad și au acordat burse tinerilor ortodocși lipsiți de mijloace materiale, care studiau la Viena, Budapesta, Cernăuți etc.

Pe plan filantropic, au donat sume importante parohiilor sărace și spitalelor susținute de Biserică.

Andrei și Alexandru Mocioni au fost membri în Congresul național bisericesc ( Consiliul) de la Sibiu, calitate în care au colaborat îndeaproape cu sfântul Andrei Șaguna la întocmirea Statutului organic al Bisericii Ortodoxe Române din Mitropolia Ardealului.

Vincențiu Babeș, absolvent al Teologiei la Carloviț, a sprijinit, la rândul său, separarea ierarhică de Biserica sârbă și restaurarea mitropoliei sibiene. Ca deputat al Congresului bisericesc de la Sibiu, a participat activ la elaborarea și adoptarea Statutului organic. De asemenea, în calitate de deputat în Dieta de la Budapesta, a militat pentru apărarea Bisericii Ortodoxe și a combătut politicile de maghiarizare prin școală și Biserică, promovate de guvernele dualiste.

Istoric, ziarist, om de cultură și credincios activ, Vincențiu Babeș a cercetat și trecutul Bisericii, însă lucrarea sa de istorie bisericească, rămasă în manuscris, s-a pierdut.

Intelectualii români din secolul al XIX-lea și cei din primele două decenii ale secolului XX, au luptat și au reușit să transforme Biserica într-o instituție națională, prin care s-a păstrat identitatea românească. Ei au stat mereu alături de Biserică, s-au implicat direct în conducerea acesteia și, în ședințele Congreselor Naționale Bisericești (Consiliilor) de la Sibiu, Arad și Caransebeș, au abordat nu numai aspectele bisericești curente, ci și problemele spinoase ale românilor aflați sub stăpânire străină.

Sprijiniți cu fonduri de către Biserică, au ctitorit fundații, asociații și bănci pentru susținerea agricultorilor și a micilor meseriași, a elevilor și studenților, a școlilor confesionale și a autonomiei acestora. De asemenea, au colaborat cu articole la publicațiile bisericești ( „Telegraful român” de la Sibiu, „Biserica și Școala” de la Arad și „Foaia diecezană” de la Caransebeș), au trimis memorii și petiții la Curtea vieneză și Parlamentul de la Budapesta, prin care au cerut ca românilor să li se drepturi egale cu celelalte etnii ale Imperiului.

Admirabil este însă modul în care aceste elite românești și-au trăit credința în care au fost botezați. Legați de viața liturgică a parohiilor din care făceau parte, intelectualii bănățeni și ardeleni și-au manifestat credința prin faptele lor remarcabile: construirea de biserici, școli, spitale, acordarea de burse tinerilor și ajutoare financiare nevoiașilor.

Avocați, medici, profesori, învățători, ingineri, ziariști, duminica treceau pragul bisericii, împreună cu preoții, cântau la strană, dirijau fanfarele, corurile parohiale și sătești, nu puțini fiind membri ai forurilor de conducere ale Bisericii.

Oameni credincioși, cu viață morală exemplară și apărători ai valorilor morale, au săvârșit faptele filantropiei creștine nu pentru a avea mai multă vizibilitate ori pentru a deveni politicieni de succes, ci pentru a-și ajuta conaționalii vulnerabili din punct de vedere material.

Convinși fiind de adevărul mesajului evanghelic, acești vrednici înaintași au privit slujirea neamului și a Bisericii ca pe o formă de slujire lui Dumnezeu. De aceea, ei au rămas pe paginile istoriei și sunt pomeniți, cinstiți, respectați și omagiați ca stâlpi ai identității, culturii și spiritualității noastre.

Sistem de supraveghere video la biserica parohială

Pentru a asigura protecția bisericii noastre și a credincioșilor care o frecventează, în perimetrul parohiei a fost instalat un sistem de supraveghere video, așa cum prevede, de altfel, legislația în vigoare.

Această măsură a fost aprobată de Consiliul parohial pentru prevenirea actelor de vandalism, a furturilor ( în ultimii ani au avut loc mai multe încercări de pătrundere prin efracție în biserică și au fost sustrase bunuri din exteriorul acesteia) și, în același timp, pentru asigurarea ordinii publice.

Sistemul instalat supraveghează intrările în biserică și parcul din jurul lăcașului de cult. Menționăm că un sistem identic a fost instalat și la casa parohială.

Pe această cale, ținem să-i asigurăm pe toți credincioșii că imaginile sunt securizate și stocate conform normelor legale în vigoare. Înregistrările vor fi accesate doar în caz de incidente, exclusiv de către persoanele autorizate și organele de poliție.

Odată cu aceasta, vă mulțumim pentru înțelegere și pentru sprijinul acordat în menținerea unei atmosfere sigure și liniștite, atât de necesară rugăciunii!

Predică la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români)

In memoriam, Doru Dinu Pavel Glăvan (1946–2021)

Sâmbătă, 6 iunie 2026, filiala locală „Valeriu Branişte” a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi Parohia Ortodoxă Română Timişoara Iosefin au organizat manifestarea comemorativă dedicată jurnalistului Doru Dinu Pavel Glăvan, care, la data de 7 iunie, ar fi împlinit vârsta de 80 de ani.

Momentul comemorativ a debutat cu slujba de pomenire, oficiată la mormântul său din cimitirul Calea Şagului, unde îşi doarme somnul de veci alături de fiica sa Oana Maria Cenan, decedată în urmă cu trei ani. Pe lângă membrii familiei, la sfânta rugăciune au participat membri ai filialei ziariştilor timişoreni, în frunte cu domnul preşedinte Ioan David, care au împodobit mormântul cu flori şi candele.

La parastasul oficiat apoi în biserica „Naşterea Maicii Domnului” – Iosefin s-au alăturat alţi jurnalişti şi oameni de cultură timişoreni.

După acest moment emoţionant, în sala de festivităţi „Preot Ioan Imbroane” a parohiei a avut loc o manifestare omagială, în cadrul căreia a fost evocată personalitatea jurnalistului, reporterului, redactorului şi comentatorului sportiv Doru Dinu Pavel Glăvan. Despre viaţa şi ostenelile sale jurnalistice au vorbit preotul dr. Ionel Popescu, prof. univ. dr. Dumitru Mnerie şi preotul Petru Berbentea, participanţii având posibilitatea de a urmări filmul documentar despre cel comemorat, realizat de regizorul Victor Popa. Moderatorul acestei întâlniri comemorative a fost conf. univ. dr. Ioan David, preşedintele filialei locale „Valeriu Branişte” a ziariştilor.

Vorbitorii au evidenţiat calităţile manageriale, profesionale, organizatorice, culturale şi morale ale acestui fiu de seamă al Banatului, o adevărată „voce de aur”, vreme de cinci decenii, a radioului public. Datorită ostenelilor sale remarcabile, a fost înfiinţat Radio Reşiţa, care a primit statutul oficial de post public local al Societăţii Române de Radiodifuziune.

Om de cultură, ataşat încă din copilărie de Biserică, Doru Dinu Glăvan a oferit slujitorilor Bisericii bănăţene posibilitatea de a transmite cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul radioului reşiţean. Astfel, din studioul acestui post de radio s-au adresat credincioşilor episcopii Caransebeşului şi mitropoliţii Banatului, clericii din administraţiile eparhiale, preoţii şi monahii acestui colţ de ţară.

Un alt aspect demn de toată cinstea este acela că, în calitate de preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Doru Dinu Glăvan a facilitat primirea jurnaliştilor din presa bisericească în cadrul acestei uniuni, pentru care a obţinut statutul de „Uniune de creaţie şi de utilitate publică”.

Pentru toate ostenelile sale, ştiute şi neştiute, Doru Dinu Pavel Glăvan rămâne în amintirea noastră ca un om de omenie, un om bun şi credincios, devotat cu trup şi suflet profesiei de jurnalist, vrednic de preţuirea, recunoştinţa şi neuitarea tuturor celor ce l-am cunoscut şi apreciat.

Veşnică să fie pomenirea lui, din neam în neam!

Zile de sărbătoare sub cupola de lumină a Duhului Sfânt

Rusaliile, Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt ne cheamă în fiecare an să cinstim momentul istoric al întemeierii Bisericii noastre dreptmăritoare.

Sfântul evanghelist Luca descrie, în cartea Faptele Apostolilor, minunea Pogorârii Duhului Sfânt, în chipul “limbilor de foc”, peste Sfinții Apostoli și primirea de către aceștia a harismei glosolaliei. Prin acest dar ceresc, apostolii au început să vorbească în limbi pe care nu le cunoșteau, nu le învățaseră niciodată ( greacă, latină, zendă ș.a.), dar care erau înțelese de miile de pelerini veniți la Ierusalim din toate părțile Imperiului Roman.

„Vuietul ca de suflare de vânt puternic”, „limbile de foc” care s-au așezat pe fiecare apostol, predica sfântului Petru și a celorlalți apostoli au impresionat mulțimile aflate în Cetatea Sfântă și 3000 de suflete: bărbați, femei și copii au primit atunci botezul creștin.
Așa a fost întemeiată prima comunitate creștină, prima Biserică din lume, membrii acesteia „stăruind în învățătura apostolilor, frângerea pâinii și în rugăciuni”, scrie cartea Faptele Apostolilor, cap. 2.

De la Ierusalim, apostolii, „îmbrăcați cu putere de sus”, au desfășurat o operă misionară inegalabilă, prin propovăduirea lor fiind încreștinați iudeii și păgânii din Țara Sfântă, Asia Mică, Europa, Africa de nord și din Orientul îndepărtat, până în India. Cu aceste gânduri și simțăminte am întâmpinat sărbătorile Rusaliilor, sfânta Liturghie unită cu Vecernia și rugăciunile speciale din duminica Pogorârii Duhului Sfânt, încununate de armonia cântării corale și de slujba Acatistului Preasfintei Treimi, oficiată la ceas de seară.

Cea de-a doua zi a sărbătorii, închinată cinstirii Sfintei Treimi, a înmulțit bucuriile duhovnicești și ne-a învăluit sufletele în pace și lumină sfântă.

Cu ajutorul credincioaselor din Comitetul parohial, au fost pregătite ramuri de tei, simbol al „limbilor de foc” și mănunchiuri din spice grâu, legate cu panglici tricolore, binecuvântate prin rugăciunile anume rânduite și apă sfințită.

Acestea vor fi așezate deasupra ușii de intrare în casă ori la icoane și vor fi păstrate până la Rusaliile viitoare, ca semn al prezenței harului divin și spre ocrotirea familiei.