Hramul Catedralei Mitropolitane din Timișoara
Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, hramul istoricei catedrale a Banatului timișan așteptată de slujitorii Bisericii și de credincioși cu înălțătoare simțăminte de evlavie și bucurie duhovnicească, este un prilej binecuvântat de a ne aduna în comuniune de rugăciune și de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le revarsă cu îmbelșugare asupra noastră. Ca de fiecare dată, în potirul cu rugăciuni al sărbătorii hramului îi așezăm, cu recunoștință, pe ctitorii și binefăcătorii care au înălțat acest monumental lăcaș de închinare și „sanctuar al românismului bănățean”: protopopul Patrichie Țiucra, avocatul Emanuil Ungurianu, mitropolitul Vasile Lazarescu, preoții, credincioșii, personalitățile orașului, autoritățile administrative, școlile și alte instituții care au susținut financiar construirea „grandiosului monument de artă bisericească unic în țară”.
Începute la 16 martie 1936, lucrările de zidire, coordonate de înțeleptul protopop Patrichie Țiucra și susținute de parohia Timișoara Cetate, au beneficiat de o largă susținere în rândul clerului și al laicatului timișorean și bănățean, care au văzut în acest „Sion al Banatului”, podoaba țării „ce rivalizează cu bisericile din Occident” și care va fi un „far de lumină, chemat să iradieze până în depărtări lumina duhovnicească”.
Reînființându-se Episcopia Timișoarei, responsabilitatea lucrărilor de zidire a catedralei a revenit vrednicului mitropolit Vasile Lazarescu. Vremurile erau însă tot mai grele, Războiul al doilea mondial făcea ravagii în toată Europa, lipsurile erau tot mai multe și totuși zidirea catedralei a continuat. Dragostea bănățenilor de a avea o catedrală în care se îngemănează elementele arhitectonice specifice tuturor provinciilor românești, inclusiv stilul bizantin și cel moldovenesc din vremea domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt a învins. Clădită pe jerfa miilor de preoți și credincioși, de toate vârstele și profesiile, catedrala mitropolitană din orașul de pe Bega nu a putut fi distrusă de cele șase bombe care au căzut asupra ei în zilele 30-31 octombrie 1944, pentru că, prin voia Lui Dumnezeu, doar una a explodat, pagubele fiind destul de însemnate (3.500.000 lei), dar limitate.
Sfințirea „perlei arhitectonice” a Banatului, cum am mai fost numită impunătoarea catedrală din Timișoara, a avut loc la data de 6 octombrie 1946. Momentul istoric al târnosirii, așa cum este descris în ziarele de atunci, bisericești și laice, în documentele rămase și cum poate fi vizualizat în filmul realizat, a fost impresionant. Credincioșii bănățeni au întâmpinat, în dangătul celor șapte clopote armonizate de profesorul Sabin Drăgoi, pe patriarhul Nicodim Munteanu, pe mitropoliții Nicolae Bălan de la Sibiu și Vasile Lazarescu, pe episcopii din Ardeal, pe Regele Mihai I al României, prim –ministrul Petru Groza și pe cei peste 400 de preoți și diaconi, atmosfera creată fiind cu adevărat electrizantă.
Hramul catedralei mitropolitane din Timișoara a fost stabilit la 30 ianuarie, sărbătoarea închinată Sfinților Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan. Alegerea Sfinților Trei Ierarhi ca ocrotitori ai catedralei bănățene trebuie să fi fost făcută de către mitropolitul teolog și cărturar Vasile Lazarescu, fost profesor universitar la Sibiu și Oradea.
Gândul mitropolitului ctitor a fost acela că „Sfinții mari dascăli și Ierarhi”, „luceferi ai Ortodoxiei”, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur au luminat cu viața, scrierile, nevoințele, cultura teologică și laică secolul al patrulea, numit „veacul de aur” și luminează de atunci cu harul sfințeniei întreaga creștinătate.
Mitropolitul martir Vasile Lazarescu și-a dorit ca de la altarul catedralei, „ridicat pe creștetul gândurilor”, să răzbată cuvântul și lumina Evangheliei până la fruntariile Banatului, să se răspândească învățăturile folositoare de suflet și „ortodoxia bănățeană, cea care a răbdat îndelung, spre a viețui cu Hristos”, să păstreze pentru totdeauna curat, neamestecat și neschimbat tezaurul biblic, patristic, liturgic filantropic și cultural inestimabil, pe care Sfinții Trei Ierarhi l-au primit, l-au îmbogățit și l-au lăsat moștenire Bisericii, până la sfârșitul veacurilor.
Așezată pe 1.186 piloni din beton armat, cu adâncimea de 20 m, peste care au fost turnate plăcile din beton și mai ales pe pilonii credinței, ai istoriei și tradiției noastre bimilenare, catedrala mitropolitană, admirată, vizitată și iubită de români și de străini, este izvor de lumină, pace și sfințenie pentru toți cei care îi trec pragul „cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu”. Lovită de bombele lansate din avion, mutilată de comuniștii care au acoperit tablourile din pronaos ale regele Regelui Mihai I și mitropolitului Vasile Lazarescu, mușcată de gloanțele trase din TAB-uri și mitraliere, care au ucis tineri pe treptele ei, la Revoluția din decembrie 1989, catedrala Timișoarei a devenit „altar de jertfă” pentru timișoreni, fapt pentru care de la Comitetul Central din București s-a dat ordinul aberant: „Trageți cu tunul în catedrală, să terminați odată cu ea!”
Zidită de Tatăl, întărită de Fiul și înnoită de Sfântul Duh, catedrala mitropolitană o emblemă a Ortodoxiei bănățene, este ocrotită de rugăciunile Sfinților Trei Ierarhi: Vasile, Grigore și Ioan și ale Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș. Târnosită în urmă cu 75 de ani, ea rămâne pentru totdeauna lăcașul sfânt și sfințitor care îi cheamă „pe toți cei întristați și necăjiți” și ne cheamă pe fiecare în parte să gustăm din potirul nesecat al mângâierii, al bucuriei duhovnicești, al nemuririi și al mântuirii.
Preot dr. Ionel Popescu