Gânduri în vreme de pandemie

            Într-o noapte din perioada stării de urgență, somnul nu se lipea nicidecum de pleoapele mele. Am renunțat, așadar, la efortul de a adormi, m-am ridicat, am citit, m-am rugat și, după ceva timp, am revenit în patul de odihnă convins că, de data aceasta, „zeul somnului” (Hypnos la greci și Somnus, la romani) va avea grijă de mine. Văzând că nu se întâmplă nimic, m-am gândit că și acest zeu doarme, așa că am recurs la numărat oile, la plimbatul printr-un lan imaginar de grâu, cu spicele unduind în bătaia vântului, dar rezultatul a fost același. Somnul refuza, cu încăpățânare, să mă poarte pe aripile sale odihnitoare.

            Am părăsit, din nou, patul și m-am apropiat de fereastra dormitorului. Privirea a îmbrățișat biserica înveșmântată în lumină, micul parc parohial și bulevardul pustiu. Doar o mașină a Poliției staționa în fața lăcașului de cult. Totul părea încremenit în nemișcare. Liniște deplină și senzația de oraș pustiu.

Pustiu noaptea și pustiu ziua. O sumedenie de gânduri dau năvală peste mine. Cum a reușit un virus, într-un timp atât de scurt, să blocheze planeta? Ce s-a întâmplat? Cum de am ajuns într-o asemenea situație? De săptămâni bune nu ne mai întâlnim unii cu alții, nici măcar cu membrii aceleiași familii. Suntem cu toții izolați la domiciliu, iar unii sunt chiar în carantină. De câteva săptămâni vorbim numai despre coronavirusul – COVID 19 – despre lipsa vaccinului, a unui tratament salvator, despre dotarea precară a spitalelor, despre infectarea personalului medical, despre teamă, suferință și moarte. În acest context, la suflet cine se mai gândește? Ne întrebăm, oare, dacă nu suntem și noi vinovați de ceea ce se întâmplă? Poate am greșit cu ceva? Dacă da, unde și când? În ce constă greșeala noastră? Oare ne smerește Dumnezeu? De ce? Ce rău am făcut? L-am mințit? L-am înșelat? L-am uitat? Ultima întrebare mă frământă și nu mă lasă să adorm. Cred că aici este problema.

            Te-am uitat, Doamne! Multe zile și săptămâni, ba chiar ani la rând nu ai mai făcut parte din viața noastră! Nu ai mai făcut parte din trăirile și din preocupările noastre! Căile Tale nu au mai fost și căile noastre! Ne-am ales, bieții de noi, alte căi pe care să mergem! Am uitat să mergem pe calea binelui, care duce la Tine, Părintele nostru și am ales calea cea largă care ne-a dus în „țara îndepărtată” a păcatului.

            Pe cărărille bisericilor noastre a crescut, în ultimii ani, iarba. Tu ne-ai chemat, dar noi nu am auzit glasul Tău părintesc! Sau l-am auzit, dar nu Te-am ascultat!

            Dangătul clopotelor, care ne chemau la Tine, a început să ne deranjeze! Am trecut, uneori zilnic, pe lângă biserica în care Tu erai singur, dar nu ne-am gândit la Tine!

            Am cerut cu îngâmfare și cu obrăznicie partea ce credeam că ni se cuvine din averea pe care nu noi am agonisit-o și am plecat de lângă Tine, fără să privim înapoi.

            Rătăcim, de multe decenii, prin pustiul plăcerilor trupești. Plăcere după plăcere înregistrăm în catastiful tot mai voluminos al vieții noastre pământești. Foamea și setea de plăceri și distracții, de bani și de avere sunt de neoprit.

            Sfârșit de săptămână la munte și la mare, cozi interminabile de mașini pe drumurile patriei: nervi, claxoane, ceasuri și zile pierdute în trafic. Nimic nu ne poate însă opri. E viața mea – auzim mereu – și fac ce vreau cu ea. E dreptul meu de a trăi cum doresc și de a-mi împlini toate poftele.

            Nici nu se estompau bine amintirile unei vacanțe costisitoare că deja plănuiam alta și mai costisitoare, mai ales în locuri exotice, unde nu visam să ajungem vreodată. Ne simțeam bine când primeam aprecieri pentru imaginile și impresiile postate online. Asta da viață!

            În acest timp, Tu, Doamne, erai singur în biserici și în mănăstiri sau înconjurat doar de câțiva credincioși, în așezămintele pentru vârstnici și pentru copiii părăsiți ori orfani, în apartamentele și în casele insalubre ale semenilor nevoiași, unde era nevoie de o bucată de pâine, de un dram de mângâiere și de o rază de speranță.

            Noi petreceam în locuri și localuri de 5 stele, Tu ștergeai lacrimile de pe obrazul părinților care-și plângeau copiii plecați la muncă prin alte țări! Noi eram preocupați doar de imaginea personală, de city break-uri și de prosperitate, Tu intrai în casele miilor de copii înlăcrimați, îi legănai și le astâmpărai dorul după părinții pe care nu-i văzuseră de multă vreme!

            Noi nu aveam însă timp de asemenea lucruri minunate. Altele erau idealurile noastre. Trebuia, cu orice preț, să ne trăim viața. Oricum, nu era suficient timp pentru câte dorințe și planuri aveam. Unii am devenit repede și fără cine știe ce efort, vedete, vipuri, ba chiar dive. Mai era doar un pas până îi declaram zei. Sau poate unii se și credeau. Mașini scumpe, bani mulți, nu de puține ori necinstiți și nemunciți, furați de la gura copiilor și a oamenilor nevoiași. Dar ce contează! Noi ne descurcăm, suntem șmecheri! Și tot așa, zi după zi, săptămână după săptămână, an după an, până când, dintr-odată, totul s-a năruit. Nu pot să cred că mie, cel adulat, puternic, influent, arătos, plin de bani mi s-a întâmplat așa ceva. Am fost în turnul strălucitor al Babilonului modern și acum am ajuns să mănânc roșcove?

            Doamne! Am spus cumva acest cuvânt, pe care nu l-am rostit de atâta vreme? Mă vei auzi oare? Te-am supărat, Tată ceresc? Te-am uitat? Te rog, nu mă uita! Te-am părăsit atâta timp? Te rog, nu mă părăsi!

            Deasupra capului meu plutește acum amenințarea morții. Mă simt înconjurat de îngerii răi. Teama, frica, angoasa nu-mi dau pace. Da, teama de boală și de moarte. Nu mai știam că există. Nu m-am gândit, în vâltoarea plăcerilor, la dictonul Memento mori! („Adu-ți aminte că vei muri!”).

            Acum, am hotărât să mă întorc la Tine. Mă vei reprimi în brațele Tale? Iată, sunt eu, cel cu bani mulți, pe care nu mai am cum să-i folosesc. Sunt eu, cel cu case și proprietăți valoroase în țară și peste hotare. Cu afaceri prospere, blocate de când a început pandemia. Sunt eu, cel care nu mai știu de când nu m-am mai rugat, nu am ținut nici măcar o zi de post, ba chiar m-am cununat în zi de post, pentru că atunci mi-a convenit, atunci aveam sală cu sute de locuri și muzica pe care mi-am dorit-o. Sunt eu, cel care nu mi-am dorit copii, ca să-mi pot trăi viața fără obligații familiale și să gust din toate plăcerile. Sunt eu, cel care am divorțat și m-am recăsătorit, fără să mai primesc binecuvântarea lui Dumnezeu, sunt eu cel mândru, lacom, egoist, insensibil, necinstit, corupt, mincinos și rău la suflet.

            Primește-mă, Tată! Nu vezi că acum sunt desculț, flămând, fără bani și bijuterii, fără case și mașini, ci doar cu hainele rupte? Nu vezi că eu, cel golit de orizontul cultural și spiritual, pierdut în mocirla păcatelor, mă întorc smerit la Tine, fiindcă fără Tine sunt pierdut? Iartă-mă! Primește-mă, Doamne Dumnezeul meu! Auzi-mă, Doamne! Nu-Ți întoarce de la mine fața Ta! Nu mă pierde cu cei ce fac fărădelegea! Sunt și eu unul dintre fiii Tăi și acum mă întorc la Tine rănit, dar plin de căință și de speranță. Iartă-mă, miluiește-mă și mă primește în brațele Tale părintești! Iată, fac ceea ce nu am făcut niciodată. Recunosc că am greșit și plâng, dar sunt atât de fericit că Te-am regăsit, Doamne!

            Cu adevărat, numai la Tine este pacea, bucuria, lumina, speranța, binecuvântarea, mulțumirea și fericirea! Tu ești adevărul și eu nu mai doresc să trăiesc în minciună.

            Mi-e tare dor de familia în care nu am mai crezut și pe care am făcut-o, de atâtea ori, să sufere. Mi-e dor de copiii pe care aș fi putut să-i am, dar din iubirea de mine însumi nu i-am lăsat să vină pe lume. Mi-e dor de casa părintească și de fântâna cu apă rece și cristalină din curte. Mi-e dor de Paști și de Crăciun, de Rusalii și de Sfânta Maria Mare. Doamne, cât îmi doresc să aud acum toaca și clopotele care mă cheamă la Tine!

            Ajută-mă, Stăpâne, să îmbrac haina cea nouă a pocăinței, a smereniei, a dragostei față de Tine, de Biserică și de semeni, și să redevin „copilul cu ochi senini” care împlinește voia Ta cea sfântă și suspină după normalitatea pierdută a vieții pământești.

Preot Ionel Popescu