Stiri

La fiecare sfârșit și început de an nou, în calendarul Bisericii noastre sunt rânduite câteva zile de sărbătoare foarte importante pentru viața bisericească, în general și pentru credincioși, în special.

Sărbătorile la care facem referire sunt: Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos (25-27 decembrie), Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului, Sfântul Vasile cel Mare și Anul Nou (1 ianuarie), Botezul Domnului și Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul (la 6 și respectiv 7 ianuarie).

Perioada acestor sărbători, poate cea mai frumoasă și mai bogată în semnificații din anul bisericesc, se caracterizează și printr-o excepțională varietate de obiceiuri, tradiții și datini, cum au puține popoare ale lumii, care au rădăcini adânci în istoria spiritualității noastre creștin-ortodoxe.

Colindele străvechi, cântările tradiționale specifice fiecărei provincii românești, pricesnele, jocurile populare, costumele tradiționale și ritualurile ce preamăresc faptele minunate din istoria mântuirii neamului omenesc, pe care compatrioți cu suflet mare încă le păstrează, ne transpun într-o atmosferă de sfântă sărbătoare, încărcată de bucuria întâlnirii cu familia și sporită de frumusețea duhovnicească a înălțătoarelor rugăciuni și slujbe bisericești.

Rânduite de Biserică, din primele secole creștine, sărbătorile sunt zile sfinte în care intrăm în comuniune de iubire cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu toți sfinții și, prin intermediul sfintelor slujbe și rugăciuni, ne învrednicim de primirea Harului mântuitor. De asemenea, în aceste zile binecuvântate aniversăm, comemorăm și cinstim momentele importante din istoria mântuirii neamului omenesc. De aceea, credincioșii le-au acordat o cinstire deosebită, le-au sărbătorit cu multă bucurie și evlavie, numindu-le SFINTELE SĂRBĂTORI. Cu această denumire le regăsim în scrierile Sfinților Părinți, în cărțile de cult, în studiile de Teologie și tot așa le-au denumit ierarhii, preoții, monahii, părinții și bunicii noștri.

În ultimele decenii ale istoriei noastre, sub presiunea regimului comunist-ateu și a procesului tot mai pregnant de secularizare, care-și face simțită prezența și la noi, tot mai mulți sunt cei ce laicizează limbajul bisericesc, din păcate și unii clerici, și nu mai vorbesc la radio ori la televiziune, în toată mass-media, în conferințe și în vorbirea de zi cu zi despre SFINTELE SĂRBĂTORI, ci despre „sărbătorile de iarnă!”.

Comuniștii s-au străduit, aproape o jumătate de secol, să ne învețe a cinsti „sărbătorile de iarnă”, înlocuindu-l pe Moș Crăciun cu „moș Gerilă”, importat din aspra iarnă siberiană, intenția lor fiind aceea de a desacraliza sărbătoarea Nașterii Domnului și de a-i înstrăina pe oameni de Dumnezeu, de Biserică și de valorile creștine.

În perioada comunistă, pomul de Crăciun nu era împodobit înaintea acestei SFINTE SĂRBĂTORI, ci înaintea Anului Nou, iar plugușorul, frumoasa urare de la începutul anului civil, când Biserica binecuvintează cununa anului, a fost transformat din colindă creștină într-o urare grețoasă închinată conducătorilor, în frunte cu „cel mai iubit fiu al poporului”.

De aceea, socotesc a fi potrivit să precizez că, în calitate de creștini, la sfârșitul lunii decembrie și la începutul lunii ianuarie, cinstim Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, Tăierea împrejur a Domnului și Boboteaza, nu iarna, „sărbătorile de iarnă” sau „sărbătorile iernii” ori ale „zăpezii”, așa după cum în aprilie-mai nu cinstim sărbătorile de primăvară ci Învierea Domnului sau Paștile.

Odată cu aceasta, nu excludem manifestările laice din această perioadă a anului, cum sunt „sărbătorile zăpezii”, de pildă, în cadrul cărora se organizează concerte, concursuri de ski, focuri de tabără și de artificii etc., de altfel recreative și mult așteptate de către copii și de iubitorii muntelui, dar nu le confundăm cu SFINTELE SĂRBĂTORI sau nu le suprapunem peste acestea, anulându-le sfințenia și transformându-le în simple prilejuri de petreceri, cu mese îmbelșugate, oferire de daruri, concedii și excursii.

Să revenim, așadar, la izvoarele credinței și la limbajul bisericesc de altădată, la „tradiția cristalizată a Bisericii […], în care tremură, întâia oară steaua Magilor”, cum spunea Gala Galaction. Să vorbim creștinește, să ne păstrăm spiritualitatea și identitatea de creștini ortodocși români într-o societate consumeristă, zbuciumată, preocupată de aspectele materiale și să trăim în familie și în biserici bucuria SFINTELOR SĂRBĂTORI.

                                                                                Preot dr. Ionel Popescu

Au trecut, deja, două milenii de la propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în sudul și în nordul Dunării și, mai ales, în părțile Sciției Minor, adică ale Dobrogei de azi.

De la țărmul Mării Negre, cuvântul Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos s-a răspândit peste toate plaiurile Daciei și a rodit însutit.

Biserica întemeiată de sfântul Andrei a crescut asemeni aluatului, episcopii și preoții hirotoniți de el au propovăduit dreapta credință, au întemeiat comunități creștine, au zidit biserici și mănăstiri și ne-au lăsat moștenie un tezaur inestimabil de spiritualitate, cultură și artă creștin-ortodoxă.

Nevoită să facă față, de-a lungul secolelor,la multe încercări, necazuri și lipsuri cauzate de invazii ale unor populații păgâne și de stăpânirile unor imperii puternice, Biserica și-a împlinit, nu de puține ori cu jertfe, misiunea pastorală, filantropică, culturală, didactică și tipografică, rolul ei la formarea limbii române literare, la dezvoltarea învățământului și la înfăptuirea unității naționale fiind cunoscut și recunoscut.

După două mii de ani de la venirea Sfântului Apostol Andrei pe meleagurile noastre, 95% dintre români declară că sunt credincioși, în timp ce 87% dintre compatrioți precizează că sunt creștini ortodocși. Cu toate acestea, constatăm, cu surprindere că, în viața creștinilor români ortodocși și aparținători altor culte ori confesiuni, se păstrează încă unele practici de sorginte păgână, cum este aceea a tăierii porcului „de Ignat”.

Acest ritual, cu rădăcini în tradițiile antichității romane, amintește de jertfele de animale existente la popoarele păgâne și nu are nici o legătură cu învățătura creștină. Cu „ajutorul” mass-mediei, dornică de audiență tot mai mare, practica tăierii porcului de Ignat, adică în ziua de cinstire a martiriului Sfântului Sfințitului Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei Siriei, a fost transformată în „tradiție românească”, deși numai tradiție nu este.

Viața de sfințenie a Sfântului Ignatie Teoforul (purtătorul de Dumnezeu) și martiriul său cutremurător, peste care unii creștini suprapun ritualul tăierii porcului, nu are nici o legătură cu această practică păgână. Interesant este, de asemenea, că „de Ignat” sunt interzise activitățile casnice: spălatul rufelor, cusutul, efectuarea curățeniei în casă, dar nu este interzisă sacrificarea porcului.

Sacrificarea porcului în ziua cinstirii Sfântului Ignatie scoate în evidență un adevăr trist și anume acela că, după două milenii de creștinism, încă nu cunoaștem, așa cum s-ar cuveni, învățătura noastră de credință.

Sfântul Ignatie Teoforul (cca 35-108) a fost arestat în timpul unei persecuții împotriva creștinilor și a fost condamnat să fie sfâșiat de fiare în amfiteatrul de la Roma. Pe drumul spre „civita aeterna” a fost condus de o gardă militară formată din zece soldați, pe care sfântul îi numește „leoparzi”. Trecând prin Bisericile Asiei Mici, sfântul Ignatie a fost întâmpinat de către credincioșii diferitelor comunități creștine, cărora le-a adresat 7 epistole, în care tratează probleme de doctrină și de viață creștină.

Impresionantă este atitudinea sfântului Ignatie Teoforul în fața morții. El nu se temea de chinurile la care urma să fie supus și nici de moarte, ci teama sa era ca nu cumva creștinii din Roma să intervină la autorități pentru a-l salva. De aceea, într-o scrisoare adresată creștinilor din capitala imperiului, episcopul sfânt Ignatie le-a scris: „Lăsați-mă să mă fac mâncare fiarelor, prin care îmi este cu putință a câștiga pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și prin dinții fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos. Mai bine ațâțați pe fiare ca să mi se se facă mormânt și nimic din timpul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic cu adevărat al lui Hristos, când nici lumea trupul meu nu-l va vedea… Rugați-vă lui Hristos pentru mine, ca prin aceste organe (ale fiarelor) eu să fiu jertfă lui Dumnezeu …”.

Martiriul sfântului Ignatie Teoforul rămâne, peste veacuri, o pildă cutremurătoare de dăruire până la jertfa vieții, pentru Hristos și Biserică.

Deci, cum putem noi, ca și creștini ortodocși sau de alte confesiuni, să inventăm o „tradiție” care nu are rădăcini în istorie și să suprapunem tăiatul porcului peste o asemenea sărbătoare, mai ales că, în perioada 20-25 decembrie, Postul Nașterii Domnului devine mai aspru?

Cum putem sacrifica porcul de „Ignat”, când sărbătoarea închinată Sfântului Sfințitului Mucenic Ignatie Teoforul cade, anul acesta, în zi de duminică? În biserici săvârșim sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, în centrul căreia se află jertfa cea nesângeroasă a Domnului și cinstim martiriul cutremurător al sfântului Ignatie, iar în unele gospodării se sacrifică porcii?

Strămoșii noștri, oameni cu frica lui Dumnezeu, respectau, cu sfințenie, posturile și mulți dintre ei sacrificau porcul abia în perioada dintre Nașterea Domnului și Bobotează, în vreme ce noi încălcăm această rânduială și inventăm „tradiții” care nu au nici o legătură cu credința creștină.

Datoria noastră de creștini este de a păstra credința curată, așa cum ne-a dăruit-o Sfântul Apostol Andrei și de a renunța, din dragoste față de Dumnezeu, la „tradițiile” inventate în perioada comunistă-atee și continuate în ultimele trei decenii. În felul acesta cinstim, cu adevărat, sacrificiul pilduitor și atât de emoționant al Sfântului Episcop Ignatie al Antiohiei.

                                                                                              Preot dr. Ionel Popescu

Astăzi, 18 decembrie 2020, la Palatul Administrativ – sala multifuncțională a Consiliului Județean a avut loc ședința comemorativă dedicată eroilor Revoluției din 1989, sub deviza „Demnitate, Democrație, Determinare”.  

Întâlnirea, la care au participat prefectul județului Timiș și online primarul Timișoarei, a fost prezidată de dl. Alin Nica, președintele Consiliului Județean Timiș, care a precizat că flacăra Timișoarei aprinsă în 89 si apoi preluată de întreaga țară trebuie să rămână aprinsă în continuare, iar Timișoara să fie pionierul creării unei Românii mai bună, mai performantă și credincioasă valorilor europene.

Ca delegat al Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, la această dezbatere a fost prezent pr. Ionel Popescu, vicar eparhial care a rostit împreună cu toți cei prezenți rugăciunea „Tatăl Nostru”, rugăciune care a fost rostită de mii de timișoreni în urma cu 3 decenii. Preacucernicia Sa a adresat un cuvânt participanților și a amintit de participarea preoților și credincioșilor din două parohii timișene, Biled și Becicherecu Mic, la Revoluția începută în Timișoara. Dacă preotul și credincioșii din Becicherecu Mic au venit cu 3 camioane până la intrarea în Timișoara, cei peste 200 tineri din parohia Biled au parcurs pe jos 27 km pe jos pentru a lupta alături de timișoreni.

„Vă asigurăm că noi, slujitorii Bisericii nu uităm niciodată eroii și martirii Timișoarei și îi vom pomeni cu recunoștință în cadrul rânduielilor noastre bisericești. În numele Părintelui Mitropolit Ioan, rugăm pe bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, bune împliniri, sărbători binecuvântate și să rămâneți pe mai departe străjeri ai democrației românești”, a spus pr. Ionel Popescu, vicar eparhial.  

 La final, revoluționarilor prezenți, în semn de recunoștință pentru lupta împotriva regimului comunist-ateu, le-au fost înmânate plachete omagiale din partea Consiliului Județean Timiș.

Este deja o tradiție de zeci de ani la Parohia Timișoara-Iosefin, întreruptă în perioada anilor 1945-1990 și reluată imediat după Revoluție, de a veni în ajutorul credincioșilor care se confruntă cu probleme de natură materială.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, și anul acesta Parohia Iosefin, Fundația „Preot Ioan Olariu” și Societatea Femeilor Creștine Ortodoxe au reușit, cu ajutorul bunilor credincioși, să pregătească hrană caldă pentru zeci de familii și peste 100 de pachete cu alimente pentru familiile cu mulți copii și persoanele nevoiașe din parohie. De asemenea, ca în fiecare an parohia și fundația au pregătit 300 de pachete cu dulciuri pentru copiii care frecventează biserica la sfintele sărbători.

Totodată, la solicitarea unui spital suport Covid au fost achiziționate 160 de bucăți cearceaf textil, fețe de perină, învelitori pentru pilote și pături textile, în valoare de peste 6000 lei.

Societatea Femeilor Creștine Ortodoxe, sprijinită de parohie, a dezvoltat în această perioadă un proiect foarte interesant. Astfel, 22 de familii nevoiașe, identificate de credincioasele din societate și-au scris nevoile materiale pe care le au și alte 22 de familii le-au adoptat și le-au pus la dispoziție resursele de care aveau nevoie: alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite, jucării și chiar tablete pentru copiii care studiază online.  

Tot în această perioadă Societatea Femeilor Creștin Ortodoxe a oferit pachete cu dulciuri copiilor din Centrul de primire în Regim de Urgență de sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae și va oferi și de praznicul Nașterii Domnului.

Săptămâna viitoare vor fi trimise pachete cu ajutoare și jucării din partea celor trei instituții bisericești și la Centrul pentru Diabet „Doctor Viorel Șerban” de la Buziaș.

În felul acesta Biserica noastră vine în ajutorul celor care au nevoie astăzi de o bucată de pâine pe masă și face, în același timp, câte o bucurie și copilașilor nevoiași și familiilor acestora. 

Suntem în pragul măritului praznic al Nașterii Domnului și ne mai despart puține zile de începutul Anului Nou, 2021. Lăsăm în urmă, cu toții, un an foarte greu, plin de încercări, ispite și suferințe, cu stări de urgență și de alertă, cu multe pierderi umane și materiale, cauzate de pandemie.

În aceste zile de binecuvântată sărbătoare, ne adunăm în familie și în biserică și ne sârguim să trăim frumos, în armonia inegalabilelor colinde strămoșești, bucuria întrupării în istorie a Fiului lui Dumnezeu.

Gândurile și simțămintele noastre se îndreaptă către cei dragi, de aproape sau de departe, pe care îi prețuim, îi iubim și cărora le suntem recunoscători pentru binele ce ni l-au făcut. Tuturor le transmitem emoționante mesaje de felicitare, mai ales prin intermediul sofisticatelor tehnologii moderne.

Bun și cuvios lucru este acesta, folositor și aducător de bucurie pentru noi toți și mai cu seamă pentru membrii familiei și rudeniile care nu sunt în țară și, din pricina crizei sanitare, petrec sărbătorile departe de casă și de locurile natale.

Pe lângă urările creștinești, prin Facebook, Twitter, Instagram, Whatsapp, Messenger etc., transmitem, totodată, sute și mii de clipuri, știri, informații, cântece, glume, din păcate nu toate folositoare de suflet, iar unele chiar false și dăunătoare vieții semenilor. Am devenit niște împătimiți ai tabletei, telefonului, laptopului, ne înstrăinăm unii de alții, avem doar prieteni virtuali și pierdem bucuria de a fi împreună, de a ne împărtăși față către față sentimentele, de a petrece în comuniune de iubire acasă, în familie, la biserică și în societate.

Sărbătoarea Nașterii Domnului ne ajută și ne învață să ne trăim viața în armonia familiei, să ne bucurăm unii de alții, să ne lepădăm de răul din jurul nostru, să viețuim în bucuria sfântă a Betleemului, în credință curată și în iubirea care se revarsă peste întreaga umanitate din peștera și din ieslea în care Pruncul Sfânt s-a născut și a fost așezat, pentru mântuirea noastră.

Bine și frumos ar fi ca, în aceste zile, să renunțăm la a mai transmite mesajele care întinează sfințenia sărbătorilor și, asemeni îngrerilor și păstorilor, să devenim vestitori ai Nașterii Domnului.

Când îngerul Domnului le-a adus păstorilor vestea așteptată de milenii, că „s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David”, ei au plecat îndată la Betleem și „au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle. Și văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil” (Luca 2,9-17).

În virtutea acestei relatări evanghelice, îndemnul și rugămintea noastră către toți cei activi pe internet este de a transmite rudelor, prietenilor și colegilor numai vești bune, dătătoare de speranță, de bucurie și de emoție curată, care ne ajută să simțim frumusețea duhovnicească a Sfintelor Sărbători și ne fortifică în fața necazurilor, lipsurilor, suferințelor și a singurătății.

Lumina, pacea, bucuria și iubirea Betleemului să se pogoare peste sufletele și familiile noastre!

Sărbători binecuvântate tururor!

                                                                                                                                                Pr. Ionel Popescu

La 28 decembrie 2014, arhiepiscopul Ioan Selejan al Covasnei și Harghitei a fost întronizat în demnitatea de arhiepiscop al Timișoarei și mitropolit al Banatului.

La ieșirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a Înaltpreasfințitului Ioan și a soborului de arhierei și preoți din catedrala mitropolitană, fulgi mari și denși de nea, simbol al purității, prosperității și bogăției spirituale, înveșmântau capitala Banatului. Din acel moment a început o etapă nouă în viața bisericească a acestor plaiuri binecuvântate de Dumnezeu.

După două decenii de jertfelnică slujire în eparhia „din munți”, unde a reaprins flacăra ortodoxiei și a simțirii curate românești în satele modeste din această parte de țară, Părintele Mitropolit Ioan scrie, de șase ani, o pagină nouă pe pergamentul istoricei eparhii bănățene.

Ierarh itinerant, mereu în mișcare, obișnuit cu pastorația de la credincios la credincios, atent la tot ceea ce se întâmplă în parohii și mănăstiri, la problemele și frământările preoților, monahilor și credincioșilor, Ierarhul de la Timișoara se deplasează, aproape zilnic, într-o parte sau alta a eparhiei, inspectează șantierele bisericești, bisericile care se construiesc sau se pictează, vizitează spitalele și instituțiile filantropice, identifică familiile și persoanele nevoiașe, intervine prompt pentru repararea caselor degradate, construiește case noi pentru cei necăjiți, oferă îmbrăcăminte, încălțăminte, obiecte casnice, plătește alimente la magazinele sătești păstoriților vârstnici, singuri, bolnavi, familiilor cu mulți copii, mângâie, încurajează, aduce o rază de speranță în sufletul celor care nu mai aveau nici o speranță.

De șase ani colaborează neîncetat cu autoritățile locale pentru rezolvarea problemelor Timișoarei și ale județului, oferă tone de alimente unităților medicale și sociale, uneori fiind însoțit doar de monahiile de la centrul eparhial, se deplasează la București, dacă situația o cere, și revine abia după ce lucrurile au fost rezolvate.

În ultimele zece luni, implicarea Părintelui Mitropolit Ioan al Banatului în rezolvarea multiplelor greutăți cauzate de pandemie este remarcabilă. Prin purtarea sa de grijă, spitalele din Timișoara și din județ au primit aparatură medicală, componente medicale, lenjerie, alimente, echipamente de protecție etc. La toate acestea se adaugă grija pentru instituțiile bisericești ale eparhiei.

Facultatea de teologie se bucură, spre exemplu, de sprijinul permanent al Părintelui Mitropolit. Din toamna acestui an, urmare colaborării de excepție cu Universitatea de Vest, studenții teologi beneficiază de un sediu nou, renovat și dotat la standarde europene.

Protopopiatele și mănăstirile, catedrala și bisericile eparhiei au în Mitropolitul Ioan un arhipăstor priceput, cu o bogată experiență administrativ-gospodărească și duhovnicească, dublată de o pregătire de specialitate în domeniul construcțiilor.

Slujirea Întâistătătorului eparhiei noastre la sfânta Liturghie este înălțătoare și emoționantă. Întâia oară am slujit cu Înaltpreasfinția Sa la 1 ianuarie 2015. Atât de pătrunși am fost atunci de misterul liturgic, încât, la final, i-am spus: „Înaltpreasfinția Voastră, aceasta a fost Liturghia lacrimilor!”

Predicile, pastoralele, conferințele părintelui mitropolit Ioan sunt, la rândul lor, originale, profunde și pătrunzătoare, zguduitoare, mișcătoare de suflete, întotdeauna răsplătite cu lacrimile credincioșilor.

Ieșirea din catedrala mitropolitană sau din bisericile eparhiei este un adevărat pelerinaj. Părintele Mitropolit are câte un cuvânt bun, o binecuvântare și o îmbrățișare caldă pentru fiecare. Multe lacrimi au udat reverenda Înaltpreasfinției Sale atunci când suflete zbuciumate au trăit, întru apropiere sinceră, câteva clipe de mângâiere la pieptul său, ascultându-i bătăile inimii.

Blând, înțelept, răbdător, iubitor, Părintele Mitropolit Ioan a statornicit o legătură duhovnicească frățească, minunată, cu preoții și monahii eparhiei. Niciunul nu simte, în preajma sa, frică, nu trăiește un sentiment de inferioritate, nu se teme de vizita ierarhului, nu face eforturi materiale costisitoare atunci când mitropolitul vine să slujească în parohia sa.

Preoții din parohiile misionare ori de categoria a III-a nu au a se teme că nu-și încasează salariile lunare. Mitropolitul veghează și asupra lor, ajutoarele financiare de la centrul eparhial vin cu regularitate și parcă întâmplător, întotdeauna în preajma marilor praznice.

Așa este Mitropolitul nostru. Ar mai fi multe de scris, dar ne oprim aici, citându-l pe Sfântul Apostol Pavel, întrucât cuvintele sale se potrivesc Părintelui Ioan al Banatului, care este arhiereu „fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dedat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înțelept, drept, cuvios, cumpătat, ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndrume la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici” (Tit 1, 7-9).

De aceea, la ceas aniversar înălțăm smerită rugăciune către Bunul Dumnezeu, zicând: „Pe Stăpânul și Mitropolitul nostru, Doamne îl păzește, întru mulți și binecuvântați ani!”

                                                                                                Preot Dr. Ionel Popescu

            Ne mai despart puține momente până când, la porțile sufletului nostru va bate Anul Nou – 2021.

Râmâne în urma noastră anul 2020, încărcat de suferințe și de încercări, presărat cu pierderea multor semeni, un an în care am luptat, cu toții, în „războiul nevăzut” și cu un dușman nevăzut dar foarte periculos, un an pe care cred că nu-l vom uita niciodată. Nu-l vom uita pentru că ne-am confruntat cu situații nemaiîntâlnite în viața generațiilor actuale, inclusiv de natură economico-financiară, care au creat și creează probleme multor semeni, dar mai ales familiilor cu mulți copii, nevoiașilor, persoanelor vârstnice și singure, ba chiar și unităților medicale nevoite a face față supraaglomerării spitalelor și lipsei de componente, echipamente și aparatură medicală.

          Am trecut și trecem, încă, printr-o experiență amară, pe care nu dorim să o mai repetăm vreodată dar, așa cum spune o vorbă din bătrâni, „în tot răul este și un bine”.

          Pe parcursul stărilor de alertă și de urgență, respectând măsurile de izolare la domiciliu, am avut suficient timp pentru a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, pentru a testa propria noastră capacitate de a trăi în singurătate și de a relaționa doar cu ajutorul mijloacelor moderne de comunicare. Cred, de asemenea, că foarte mulți am redescoperit frumusețile vieții familiale și am înțeles valoarea spiritului de comuniune inter-umană, am reînvățat să fim uniți și să luptăm împreună, protejându-ne atent unii pe alții, am înțeles cât de dragi ne sunt părinții și bunicii, prietenii și colegii, marea și munții, cât de prețioasă este libertatea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Ne-am încurajat reciproc în momentele dificile, am resimțit dureros dorul după sfintele slujbe, când bisericile au fost închise și, mai ales, am învățat cât de important este să nu trăim doar pentru noi, închiși în carapacea egoismului, a indiferentismului și a lăcomiei, ci să trăim ajutându-l și pe cel de lângă noi.

          Dacă în această noapte a trecerii dintre ani am trage o linie și am aduna câteva concluzii, sunt convins că mulți am aprecia efortul extraordinar al cadrelor medicale pentru tratarea și pentru salvarea vieții oamenilor, dar și remarcabila dăruire a fundațiilor, asociațiilor și bisericilor de a veni în ajutorul spitalelor și de a-i ajuta pe cei nevoiași, părăsiți, singuri, pe copiii care aveau nevoie de tehnica modernă necesară studiului de acasă.

          Rareori, în istoria noastră, am întâlnit atâtea dovezi minunate de solidaritate umană, rareori am fost martori la atât de multe fapte ale filantropiei creștine, adică ale iubirii față de oameni.

          Se pare că pandemia ne-a învățat, pe mulți, să înțelegem pe deplin cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, neconsemnate în Sfintele Evanghelii, dar păstrate de Tradiție și incluse de Sfântul Luca în cartea sa, Faptele Apostolilor: „Mai fericit este a da decât a lua” (20,35).

          În spiritul acestui principiu biblic, am derulat și noi, la Parohia Timișoara Iosefin și prin Fundația „Preot Ioan Olariu”, numeroase activități filantropice, bucurându-ne de sprijinul pilduitor al credincioșilor și al multor oameni de bine, care, prin firmele lor, au sponsorizat acțiunile noastre.

          De donațiile substanțiale în bani, hrană caldă, alimente neperisabile, îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic, tablete și echipamente medicale ale celor două unități bisericești, au beneficiat spitalele timișorene, așezămintele speciale pentru copii și vârstnici, elevii lipsiți de mijloace materiale, vârstnicii singuri și bolnavi, mamele rămase singure și cu mulți copii.

          Pentru toate acestea, acum, la sfârșit de an, Vă mulțumim, iubiți credincioși, pentru dragostea, dăruirea, implicarea și donațiile făcute ca să putem ușura nevoile, lipsurile, suferințele semenilor săraci, bolnavi și singuri, văduvilor și orfanilor, în sufletul cărora am adus, împreună, o rază de lumină și de speranță, pe chipul cărora a înflorit un zâmbet și s-a prelins o lacrimă de bucurie.

          Tatăl ceresc să Vă binecuvinteze și să Vă răsplătească tuturor și fiecăruia în parte, așa cum știe El mai bine.

          Noaptea aceasta deschidem, cu ajutorul lui Dumnezeu, fereastra speranței spre anul 2021, pe care îl întâmpinăm în mod cu totul diferit față de anii anteriori, fără manifestări grandioase, cu mii și zeci de mii de participanți, fără petreceri zgomotoase și costisitoare, ci mult mai modest, în familie, acasă sau într-o casă ori pensiune de la țară.

          Dacă am face un sondaj, la început de an nou, am constata că întrebările care și le pun majoritatea semenilor sunt acestea: oare ce ne va aduce anul 2021? Va continua pandemia? Se va adânci criza economică? Vor fi ridicate măsurile restrictive sau vom fi nevoiți să petrecem încă multe luni purtând mască, respectând distanțarea fizică?

          Sigur, este firesc să ne punem asemenea întrebări, dar cred că prioritară ar trebui să fie, totuși, întrebarea: „Ce așteaptă Dumnezeu de la noi, în anul pe care îl începem?”

          Profetul Ieremia, trăitor în jurul anului 600 î. Hr., consemnează că, în vremea sa, poporul se confrunta cu o situație similară celei prin care trecem noi. De aceea, și-a pus întrebarea următoare: „De ce este așa de grea boala mea și de ce rana mea este așa de greu de vindecat, încât nu suferă doctorie? […]. Și la acestea Domnul mi-a răspuns așa: De te vei întoarce, Eu te voi aduce la starea cea dintâi și vei sta înaintea feței mele; dacă tu vei deosebi lucrul de preț de cel fără de preț, vei fi ca gura Mea” (Ieremia 15, 18-19).

          Așadar, înainte de toate, soluția este de a ne întoarce la Dumnezeu, de a ne întări în credință, de a spori rugăciunea și faptele de milostenie, de a deveni mai înțelepți și mai cumpătați, de a ne schimba pe noi înșine, așa cum scria și monahul Nicolae (Steinhardt) de la Rohia: „Creștinismul e transmutație, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu transformarea apei în vin, nu înmulțirea pâinilor, peștilor, nu tămăduirea orbilor din naștere, slăbănogilor, gârbovilor și leproșilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr […], ci transformarea făpturii”. Asta așteaptă Dumnezeu de la noi, începând cu anul 2021.

          Schimbarea în bine a lumii în care trăim începe cu noi, cu fiecare în parte!

          Părintele ceresc să binecuvinteze poporul și țara noastră și să Vă dăruiască tuturor un an nou – 2021, cu sănătate sufletească și trupească, cu multe bucurii și alese împliniri familiale și profesionale!

          Întru mulți și binecuvântați ani!

                                                                                           Preot Dr. Ionel Popescu  

În fiecare an, la 6 ianuarie sărbătorim Botezul Domnului (Boboteaza), praznic împărătesc (închinat Împăratului Hristos), cunoscut și cu numele de Epifania (arătarea) sau Teofania (descoperirea Sfintei Treimi).

Asemeni Nașterii și Învierii Domnului, Boboteaza face parte din rândul sărbătorilor creștine cinstite de la începuturile Bisericii. Prima atestare  a acestei sărbători apare la sfântul Clement Alexandrinul (150-211/215), în secolele IV-V ea fiind menționată în Testamentum Domini (Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos) și în Constituțiunile apostolice.

Informații despre Botezul Domnului consemnează sfinții evangheliști Matei, Marcu și Luca. Primii doi menționează că Domnul Hristos a fost botezat de Ioan Botezătorul în râul Iordan, în timp ce sfântul Luca precizează doar că „botezându-se Iisus și rugându-se, s-a deschis cerul…” (Luca 3, 21).

Toți cei trei evangheliști, numiți sinoptici, descriu însă minunea de la râul Iordan, în centrul căreia se află arătarea Sfintei Treimi, Epifania sau Teofania Domnului. Prin pogorârea Duhului Sfânt în chip de porumbel și prin glasul lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17), este adeverită dumnezeirea și mesianitatea Domnului Hristos. Acceptând botezul, Iisus, Cel fără de păcat, își arată voința de a lua asupra Sa păcatele întregii omeniri și jertfa Crucii. Odată cu botezul Său în Iordan, se sfințește firea apelor și se pune început vieții creștine.

Potrivit vechilor rânduieli, cinstirea Botezului Domnului începe în ajun, adică în ziua de 5 ianuarie, cu Ceasurile mari sau Împărătești, cu sfânta Liturghie și Sfințirea Mare a Apei sau Aghiasma Mare. Ziua din ajunul Bobotezei se ține cu post aspru, după pilda pe care ne-a lăsat-o prorocul postitor Ioan Botezătorul. Sfințirea Mare a apei sau Aghiasma Mare se mai săvârșește la finalul Utreniei Bobotezei (mai ales în mănăstiri) și, de bună seamă, în ziua praznicului, 6 ianuarie, după sfânta Liturghie. Ea simbolizează apa Iordanului, sfințită prin Botezul Domnului Hristos de către Înaintemergătorul Său, sfântul proroc Ioan Botezătorul.

Preotul afundă de trei ori sfânta Cruce în apă, simbolizând Botezul Mântuitorului și binecuvinteavă apa cu mâna, ceea ce înseamnă pogorârea și sfințirea ei de către Sfântul Duh. Binecuvântarea cu apă sfințită spre cele patru laturi ale lumii arată că Botezul Domnului are efect asupra întregii creații, iar botezarea credincioșilor simbolizează sfințenia de care aceștia se împărtășesc prin Harul Duhului Sfânt.

Rugăciunea de sfințire a apei, profundă și înălțătoare, subliniază importanța și folosul Aghiasmei Mari în viața noastră duhovnicească: „Și-i dă ei harul izbăvirii și binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare puterilor potrivnice, plină de putere îngerească, pentru ca toți, cei ce se vor stropi și vor gusta din ea, să o aibă spre curățirea sufletelor, spre vindecarea patimilor, spre sfințirea caselor …”.

Conform tradițiilor, din Aghiasma Mare se gustă de opt ori, pe nemâncate, adică din ziua sărbătorii, 6 ianuarie și până la odovania (încheierea) praznicului, 14 ianuarie (cifra 8 simbolizează veșnicia).

După sfânta Liturghie, credincioșii care nu au mâncat și nu au băut nimic, gustă întâi din Aghiasmă apoi iau anaforă. Aghiasma Mare se poate lua, de asemenea, după împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Din această apă sfințită se gustă, întotdeauna, cu frică de Dumnezeu, cu credință și evlavie, cu rugăciune și făcându-ne semnul sfintei Cruci,  pentru că este sfințenie mare.

Credincioșii opriți de la Împărtășanie pot primi dezlegare de la preotul duhovnic să guste din Aghiasma Mare, în semn de mângâiere, ca nădejde de mântuire și leac de mântuire, până când vor primi binecuvântare de a se împărtăși cu Sfintele Taine.

După data de 14 ianuarie, Aghiasma Mare se ia doar cu post de câteva zile, cu spovedanie și cu binecuvântarea preotului duhovnic. Tot cu binecuvântarea duhovnicului, Aghiasma se ia în cazul unor boli grave, incurabile, cu ea se sfințesc bisericile, Antimisele (pe care slujim sfânta Liturghie) Sfântul și Marele Mir, se stropesc credincioșii și casele lor, vitele, grădinile și livezile, holdele, firmele ori birourile și întreg spațiul în care ne desfășurăm activitatea zilnică.

Având putere sfințitoare și tămăduitoare, Aghiasma Mare se ia de la biserică în vase, recipiente sau sticle curate, care nu au mai fost folosite pentru alte lichide și nu se păstrează în cămară, printre murături, ci într-un loc de cinste din casă ori apartament, lângă sfânta Cruce, lângă o icoană și o candelă, pe care o aprindem duminica și în sărbători (dacă nu arde permanent).

Fiind sfințenia lui Dumnezeu, Aghiasma Mare nu se înmulțește și zeci de ani nu este supusă stricăciunii. Spre pildă, o familie de buni credincioși din parohia noastră păstrează de aproape 40 de ani o sticlă cu Aghiasmă Mare, curată și nestricată.

Cuprinși de duhul necredinței și al relei voințe, unii au lansat ideea că Aghiasma Mare nu se strică întrucât la sfințirea ei se folosesc busuiocul și crucea din argint, care au proprietăți purificative. Așa o fi, dar marea majoritate a preoților care sfințim apa nu avem cruci din argint, iar dacă lăsăm busuiocul în apă, după 2-3 zile se decolorează și își schimbă gustul. Prin urmare, obiecțiile sunt întru totul neîntemeiate.

Din rândul „făcătorilor de basme” despre obiectele, lucrurile și lucrările sfinte fac parte, din păcate, și unii politicieni ai zilelor noastre care, din dorința de a minimaliza o lege adoptată de adversarii politic, afirmau pe posturile TV că este ca „apa sfințită: nu face nici bine și nici rău”!? Asemenea afirmații grosolane, batjocoritoare și blasfemiatoare denotă însă atât lipsa de credință a celor ce le proferează în mod iresponsabil, cât și carențele mari din educația acestor personaje. Un om bine crescut, posesor al unui anumit bagaj cultural, chiar dacă nu este credincios, nu rostește asemenea enormități la adresa apei sfințite.

Așadar, să rămânem statornici în credință, să păstrăm rânduielile creștine și să ne împărtășim din sfințenia Bobotezei și a tuturor sfintelor noastre sărbători.

                                                                                 Preot dr. Ionel Popescu

Vestea că părintele nostru profesor Mircea Păcurariu s-a întors acasă, în Împărăția lui Dumnezeu, a venit, ca un trăznet, în dimineața zilei de 13 ianuarie.

Personalitate de înaltă ținută preoțească, teologică și academică a Bisericii și a neamului nostru ortodox, părintele academician rămâne în conștiința noastră, mai ales a celor ce i-am fost discipoli apropiați, ca dascălul de vocație al Facultății de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” Sibiu (fostul Institut teologic), dascălul model, documentat serios, cinstit, harnic, exigent, punctual, patriot luminat, dăruit cu trup și suflet familiei sale, misiunii preoțești și cercetării științifice.

De la fostul părinte decan de an al generației din care am făcut parte (1976-1980), am învățat regulile bunei cuviințe și ale respectului față de valorile bisericești și naționale, dragostea față de trecutul frământat al Bisericii și al poporului nostru, recunoștința față de personalitățile bisericești și laice, atât în cadrul orelor de curs cât și în timpul excursiilor de studiu și documentare organizate la bisericile, mănăstirile, monumentele istorice și muzeele din unele eparhii ale Patriarhiei Române.

Nu voi uita niciodată cinstea pe care mi-a făcut-o distinsul nostru părinte profesor Mircea Păcurariu atunci când m-a ales să fac parte din grupul restrâns de studenți cărora ne-a încredințat sarcina de a citi o parte din cunoscutul și apreciatul manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române și de a sesiza eventualele scăpări survenite la culegerea manuscrisului.

În anul al III-lea de studii teologice, „mi-am luat inima în dinți” și l-am rugat pe regretatul părinte profesor să-mi fie îndrumător științific al tezei de  licență în Teologie. Preacucernicia Sa a acceptat (fiind amândoi hunedoreni, am observat că avea un oarecare sentiment de simpatie față de mine), dar mi-a pus în vedere să-i propun două, trei teme din care a ales cercetarea vieții bisericești la românii din unele sate ale Țării Hațegului. Totodată, mi-a cerut ca, pentru întocmirea ei, să mă documentez în arhivele parohiale. Așa am petrecut vara anului 1979 prin arhivele și podurile bisericilor despre care urma să scriu și, bineînțeles, în Arhivele de Stat ale județului Hunedoara.

După susținere, teza de licență a fost apreciată cu o notă excepțională, iar surpriza pe care mi-a făcut-o iubitul meu părinte îndrumător, Mircea Păcurariu, a fost de a mă propune pentru obținerea unei burse de studii peste hotare (păstrez și acum recomandarea scrisă de mâna Preacucerniciei Sale).

Tot ca urmare recomandării părintelui profesor Mircea Păcurariu, mitropolitul Nicolae Corneanu a aprobat încadrarea mea la Seminarul teologic din Caransebeș, în toamna anului 1981. De atunci, am colaborat cu părintele profesor când prezida examenele de diplomă (bacalaureat) de la seminar, am recenzat unele din prestigioasele sale lucrări de istorie bisericească și i-am trimis modestele mele publicații în acest domeniu.

Prețuirea, recunoștința și dragostea filială față de acest titan al Școlii teologice de la Sibiu, pe care Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Ioan îl numește Părintele istoriografiei bisericești moderne, nu le pot cuprinde în cuvinte.

Părintele academician și profesor universitar dr. Mircea Păcurariu rămâne pentru totdeauna în galeria celor mai vrednici slujitori ai Bisericii, pe care
i-am cunoscut în cei 65 de ani ai vieții mele pământești, și rămâne în sufletul meu ca preotul, dascălul și omul de înaltă ținută morală, civică și patriotică de la care am învățat ce înseamnă omenia, obiectivitatea, munca asiduă la catedră, slujirea pilduitoare la altar, modul aparte de a preda și de a lucra cu studenții, acrivia și cercetarea științifică riguroase.

Părintele academician Mircea Păcurariu și-a înscris numele, de azi, în pomelnicul personal din care fac parte zeci de profesori ai mei de la seminar și de la institutul din Sibiu și, din păcate, zeci de colegi grăbiți să plece la ceruri, pentru a-i găti și a ne găti și nouă loc.

Acum, când vremea despărțirii de Preacucernicia Sa s-a apropiat, înalț smerită rugăciune către Părintele ceresc să-i așeze sufletul în cetele preoților scriitori din ceruri, căci „lupta cea bună a luptat, călătoria a săvârșit și credința a păzit”.

Doamne, dăruiește-i „cununa dreptății” pentru ostenelile sale preoțești, dăscălești și istoriografice, că mult a iubit Biserica, poporul român dreptmăritor și țara noastră, „Grădina Maicii Domnului”.

Cu filială și înlăcrimată dragoste,

                                                                                      Preot dr. Ionel Popescu