Stiri

Lucrarea cu titlul de mai sus (descoperită și îngrijită de semnatarul acestor rânduri, căruia îi aparțin Cuvântul introductiv și notele), apărută de curând la editura timișoreană „David Press Print”, a fost scrisă de diaconul profesor Teodor V. Damșa, după ieșirea din închisoare, pe un caiet de tip „dictando” și a zăcut zeci de ani într-un loc retras din casa acestui vrednic slujitor al Bisericii.

Descoperită, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, „căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei 10,26), această lucrare autobiografică prezintă, „sub forma unui Jurnal, chipul unui român care nu l-a trădat niciodată pe Dumnezeu și nu și-a trădat țara în care s-a născut”, scrie Părintele Mitropolit Ioan în Cuvântul înainte sugestiv intitulat: Un fiu al temniței.

Fiu de țărani credincioși din localitatea Cotiglet (Bihor), Teodor V. Damșa a fost înzestrat de către Tatăl ceresc cu multe și alese însușiri morale și intelectuale, pe care le-a fructificat pe deplin, începând din clasele primare-gimnaziale și până după absolvirea facultăților de Teologie din București și de Litere din Cluj-Napoca.

Ajuns profesor de Religie, îl aștepta o carieră strălucită în învățământul religios și chiar în cel teologic-universitar, dar puterea comunistă atee i-a frânat ascensiunea și fără a fi vinovat de ceva, l-a condamnat la 10 ani de închisoare corecțională.

Calvarul suferințelor tânărului teolog Teodor V. Damșa a început în momentul când Securitatea a descoperit o lucrare de filosofie în manuscris, „Dualitatea ateismului”, scrisă de un coleg, pe care părintele a lecturat-o și a scris pe ea textul: „Lucrarea conține câteva idei intelectuale”.

Din cauza acestei scurte propoziții, Teodor V. Damșa a fost considerat dușman al noii stăpâniri, a fost arestat și închis în beciurile insalubre ale Securității din Oradea, iar după judecare și condamnare, a fost întemnițat o vreme la Jilava, apoi a fost mutat la Aiud, în așa numita „închisoare a intelectualilor”.

Vreme de trei ani nu a avut voie la vorbitor, la primirea și la trimiterea corespondenței, familia neavând nici o informație cu privire la situația sa.

Aflat în plină activitate de „reeducare”, profesorul Teodor V. Damșa a fost întrebat de un slujbaș al închisorii din Aiud dacă mai crede în Revelația divină. Răspunsul părintelui nu s-a lăsat așteptat și a fost fără echivoc: „Cred, pentru că eu sunt fiu credincios al Bisericii mele și pentru că eu cred și mărturisesc tot ceea ce crede și mărturisește Biserica”.

Pe lângă părintele Teodor V. Damșa, la Aiud erau întemnițați încă 40 de preoți ortodocși, între care se afla și preotul Gheorghe Șepețan de la parohia Secusigiu, Arhiepiscopia Aradului, condamnat pentru „naționalism”.

În cadrul unei dezbateri care avea scopul de a evidenția roadele „reeducării”, un ofițer l-a întrebat pe preotul Șepețan dacă nu crede că religia este o frână în calea dezvoltării științei. Răspunsul preotului a fost că religia nu este o frână, după cum nici „carul cu boi nu împiedică zborul în cosmos”. „Colonelul Crăciun a conchis că deținutul Șepețan ne-a întors pe degete cum a vrut” și din acel moment nu au mai fost ținute astfel de adunări.

Suferințele, lipsurile, problemele materiale, greutatea găsirii unui loc de muncă în întreprinderile socialiste au continuat după liberarea din închisoare. A reușit, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-și găsească de lucru apoi, fiind și licențiat în Litere, a activat ca profesor de Limba Română și de Limba franceză la liceele din Făget și Ciacova, județul Timiș.

Cutremurătorul Jurnal al diaconului profesor Teodor V. Damșa, îmbisericit la parohia Timișoara Iosefin (1981-1995), mărturisire zguduitoare despre umilințele, nedreptățile, privațiunile, bătăile, foamea, frigul și batjocurile îndurate de zecile de mii de români din partea puterii comuniste-atee, reafirmă, încă o dată, dacă mai era nevoie, curajul mărturisitor al celor care, „prigoniți fiind”, au avut tăria de a nu apostazia de la credință și, totodată, de a-și ierta torționarii. Ce pildă minunată de împlinire a  cuvintelor Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne învață: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44).

„În temniță fiind – scrie Părintele Mitropolit Ioan – la dangătul de clopot al istoriei, a mărturisit (diaconul Teodor n.n.) cu demnitate și fermitate de creștin: „Eu nu mă lepăd de Hristos, nu mă lepăd de Biserica Neamului și de tot ceea ce au dăltuit în stâncă înaintașii noștri. Din umilința și mizeria închisorilor a ieșit cu conștiința nepătată”, iar Dumnezeu l-a luminat și l-a întărit să nu plece „trist sau cu gând de răzbunare din viața aceasta, ci cu blândețea iertării și cu credința că, în temniță, după gratii, i-a fost alături Hristos Domnul”, încheie Înaltpreasfinția Sa.

… Și dincolo de gratii. Jurnal este, așadar, încă o mărturie impresionantă și împortantă pentru generațiile de azi și de mâine, depusă de un slujitor al Bisericii pe altarul suferinței umane din perioada comunistă-atee, de care au avut parte, din păcate, peste un milion de români, nu puțini dintre ei fiind martirizați și aruncați în gropile comune săpate în preajma pușcăriilor, la Canal sau în Delta Dumării.

                                                                     Preot dr. Ionel Popescu

EUGEN DORCESCU

ÎN DRUM SPRE TEMPLUL COSMIC

„… quia fecisti nos ad te et inquietum est cor nostrum, donec requiescat in te”.

                                                                        (Augustini Confessiones, Liber I, Caput I)

Am primit, în dar, cu puține zile în urmă, o carte minunată, o carte – călăuză, un ghid de călătorie, în spațiu, în timp, în eternitate, o carte ce ilustrează drumul de la profan la sacru, de la omul firesc la omul duhovnicesc, de la bucuria simplă, empirică, lumească, de a trăi (joie de vivre),  la beatitudinea fericitei „nașteri din nou”, de la contemplarea făpturii, la extazul pregustării Edenului.

De altfel, orice călătorie, cât de cât inițiatică, are, drept motivație abisală, conștientizată sau nu, căutarea Paradisului pierdut.

Cartea se intitulează Ecouri perene de lumină şi credinţă din Ţara Sfântă. Pelerini bănățeni la locurile sfinte din Israel, ediţia a treia, revăzută şi întregită, aparține Părintelui Vicar mitropolitan, dr. Ionel Popescu, s-a tipărit la Editura David Press Print din Timişoara, în 2020,  și evocă, detaliat, pe îndelete, cu o blândă stăruință,   cu imensă erudiție și deplină încredințare, un pelerinaj, amplu și complex, în Țara Sfântă.

Vizitarea fiecărui obiectiv este însoțită de extinse lecturi din Scriptură, de incursiuni în istorie, în biografii celebre sau modeste (împărați, profeți, înalte fețe bisericești, preoți, călugări, schivnici, eremiți, oameni ai locului, pelerini), de comentarii privitoare la edificii mărețe sau chinovii austere, de reculegere, meditație și rugăciune. Viața lăuntrică a pelerinului, precum și viața lăuntrică a lectorului sunt chemate să participe la această inegalabilă călătorie cu toate energiile lor: gândul, sufletul și duhul își descoperă afinități profunde și se unesc în elanul mărturisirii și al adorării. O emoție supraumană, o fericire negrăită inundă ființa.

Relatarea, debutând, în chip de predoslovie-binecuvântare, cu un inspirat text al Părintelui Mitropolit Ioan al Banatului (Călător în țara lui Iisus) și continuând cu o introducere a autorului (Spre Țara Făgăduinței), are trei mari secțiuni, corespunzătoare celor trei etape ale acestui pelerinaj.

Din prima etapă, acoperind celebre repere biblice, reținem o seamă dintre luminoasele popasuri, încărcate de rost, de înțelesuri adânci, de o indicibilă nostalgie și de un sublim lirism hristic:  Bethlehemul – cetatea Naşterii Domnului, Pe Muntele Măslinilor, În Ghetsimani, Pelerini pe „Drumul Crucii”, Ierihonul – „cetatea palmierilor”, La Marea Moartă, Schitul românesc de la Iordan, Cetatea Nazaretului, Cana Galileii, Taborul, Capernaum – „cetatea Domnului”, Pe muntele Fericirilor, Iordanul – „râul care curge în adâncime”, Akko – capitala cruciaților etc.

Cea de-a doua etapă (secțiune) cuprinde, sub genericul Alte cetăți biblice, noi memorabile răgazuri: Cezareea Palestinei, Emausul, Betania, Hebronul, Muntele Carantania, Masada ș. a.

Iar, în cea de-a treia secțiune, ne întâlnim, sub genericul Iordania, cu toposuri încărcate de istorie, de tradiție, de lumina spectrală a nemuritoarelor texte sacre: Iordania – țară biblică, Amman –  Rabbath Ammon, Jerash – biblicul Gerasa, Multele Nebo etc.

Cartea se încheie cu un necesar text – concluzie: Folosul duhovnicesc al pelerinajului: „După încheierea fiecărui pelerinaj, sentimentele care ne stăpânesc pe drumul de întoarcere acasă sunt de mulțumire și recunoștință față de Părintele ceresc, Care ne-a învrednicit să ne rugăm, să ne închinăm și să pășim pe urmele vechilor profeți, ale drepților și sfinților Legii noi și mai ales pe urmele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (p. 309). Și: „… am înțeles că, la locurile sfinte, s-a întâmplat un lucru minunat și atât de important pentru toți creștinii: transformarea făpturii umane, dezbrăcarea noastră de «omul cel vechi» și îmbrăcarea în «omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu în dreptatea și sfințenia adevărului» (Efeseni 4, 22 – 24)” (p. 310).

De fiecare dată, precizia și densitatea relatării (vizând înfățișarea obiectivului, originea sa, drame adiacente, înfrângeri și victorii de-a lungul vremii, statutul contemporan, legături cu lumea, inclusiv cu Țara Românească etc.) sunt completate de adecvarea, de arta necăutată a evocării. Autorul, fără a urmări, cu tot dinadisul, rostirea împodobită, izbutește pagini de mare fervoare a trăirii lăuntrice (și liturgice) și de mare putere descriptivă. Din loc în loc, textul este sprijinit cu sugestive ilustrații.

Iată, spre exemplu, cum este comentată starea de spirit a pelerinilor, ajunși lângă Mormântul Domnului: „Copleșiți de o stare emoțională imposibil de redat în cuvinte și de trăiri cum nu am mai avut vreodată, ne îndreptăm spre Mormântul Domnului (al XIV-lea și ultimul popas pe Calea Crucii), așezat în mijlocul Bisericii Învierii (Anastasis). Numărul mare de pelerini veniți din toată lumea ne obligă să așteptăm la rând mai bine de o oră, timp pe care-l fructificăm admirând incinta monumentalei biserici, citind acatiste, rugăciuni și meditând la Pătimirile Domnului. Ajungând în față, intrăm, câte trei persoane, pentru a ne închina în cel mai sfânt loc al creștinătății, Mormântul Domnului…” (p. 86).

Sau aceste notații sumare, dar cât de sugestive, pe țărmul magnific, arid, al Mării Sărate: „După vizitarea străvechilor ruine de la Qumran, luăm masa de prânz la restaurantul de alături, cumpărăm suveniruri din magazinul aflat în incintă și plecăm spre Marea Moartă. Întinderea de apă pe care o avem în față are până la 85 km lungime și o lățime de 10 – 17, 5 km. Nivelul apei este la circa 430 m sub nivelul Mării Mediterane, iar adâncimea de 433 m face ca aici să fie cel mai jos loc de pe suprafața pământului. Marea, formată în era terțiară între Moab (azi Iordania) și Canaan (azi Israel), are un grad de salinitate foarte ridicat, așa încât în apele sale nu trăiește nicio vietate. Peștii care intră în Marea Moartă din râurile Iordan și Arnon mor imediat din pricina salinității. De aici și denumirea de Marea Moartă, pe care o poartă din vremea fericitului Ieronim” (p. 123).

În fine, contemplarea Țării Sfinte de pe Muntele Nebo (așa cum a făcut cândva, la începuturi, Moise): „La sosirea noastră pe Muntele Nebo, vremea era frumoasă, cerul senin, aerul curat, iar priveliștea pe care o avem în fața ochilor de la această înălțime (aprox. 800 m peste nivelul Mării Mediterane) este încântătoare. Rareori ne-a fost dat să admirăm un peisaj atât de interesant, important și fermecător. Sunt, astfel, întru totul justificate exclamațiile de bucurie pe care le auzim în jurul nostru” (p. 304).

Nucleul, Inima vie a întregului peisaj (natural sau cultural), Centrul teritoriului străbătut de pelerini, acum și oricând, de fapt Centrul lumii văzute și al Lumii nevăzute, Izvorul vieții trecătoare și al Vieții veșnice, a fost, este și va rămâne, pe vecie, Ierusalimul, cu necuprinsa Taină a  Sfântului Mormânt. Paginile care notează prezența pelerinilor în cel mai sfânt loc de pe pământ sunt străbătute de o tensiune teribilă, stăpânită, însă, controlată, cu înțelepciune, cumpănire și bună rânduială (Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al rânduielii), așa cum se cuvine oricărui creștin și, mai cu seamă, așa cum se cuvine unui ilustru teolog, precum Părintele Ionel Popescu: „Astfel documentați, pășim, «cu frică și cutremur», în Biserica Sfântului Mormânt și urcăm spre altarul din dreapta intrării, numit «Jertfelnicul iubirii lui Dumnezeu», ridicat pe locul unde soldații L-au dezbrăcat pe Iisus de veșminte și i-au străpuns mâinile și picioarele cu piroane, răstignindu-L” (p. 73).

Filosoful Blaise Pascal, autorul celebrului pariu apologetic (1. Dacă crezi în Dumnezeu și Dumnezeu există, o să fii răsplătit cu o viață veșnică în rai, deci un câștig infinit. 2. Dacă nu crezi în Dumnezeu și Dumnezeu există, o să fii condamnat la un iad veșnic, deci o pierdere infinită. 3. Dacă crezi în Dumnezeu și Dumnezeu nu există, nu o să fii răsplătit, deci o pierdere finită. 4. Dacă nu crezi în Dumnezeu și Dumnezeu nu există, nu o să fii răsplătit, dar ți-ai trăit viața așa cum ai vrut, deci o pierdere finită), Blaise Pascal, deci, a spus, dacă nu mă înșel, că „toată nenorocirea omului vine de acolo că nu știe, sau nu vrea, să stea pe loc”.

Or, într-un anume sens, exact acesta este rolul și acesta este rezultatul unui pelerinaj adevărat: să îi descopere pelerinului „starea pe loc” (Eminescu), să îl aducă la revelarea acelui NUNC STANS (Thomas Hobbes), adică la netimpul și la nespațiul, la statornicia Divinității și, concomitent, la „starea pe loc”, la eternitatea trăirii mistice.

Meritul de căpetenie al cărții Părintelui Ionel Popescu ni se luminează, pe de-a întregul, așadar, de îndată ce o abordăm sub specie aeternitatis. Însemnătatea instructivă a lucrării (istorie, geografie, Scripturi) și însemnătatea ei educativă (etică, estetică, spirituală, religioasă) sunt încununate de cultivarea în pelerin (și în cititorul acestor pagini) a imaginației metafizice, care îi așază, îi situează pe aceștia, înnobilându-i, într-o Biserică vastă cât universul, în Templul cosmic, al cărui altar este chiar lăcașul Sfântului Mormânt și al cărui edificiu este Lumea întreagă. Ce beatitudine!

Carte de învățătură și de drumeție fiind, această însemnare a călătoriei spre Țara Domnului, spre Templul cosmic, Templu ce se arată ochiului lăuntric, este, în egală măsură, o carte a uimirii, a zborului, a răpirii la cele veșnic bune, veșnic frumoase și veșnic adevărate, o carte a luminii neapropiate, un basm filocalic. Fericit cel care a trăit-o și a scris-o! Fericit cel care o citește!  

Potrivit calendarului creștin-ortodox, sâmbătă, 31 octombrie a.c., în bisericile și mănăstirile din Patriarhia Română se oficiază rânduiala pomenirii celor adormiți în Domnul, cunoscută în popor cu denumirea de „moșii de toamnă”. Această denumire provine de la faptul că, în cadrul slujbelor oficiate, sunt pomeniți moșii și strămoșii noștri, „cu tot neamul lor cel adormit”.

Această practică liturgică se bazează atât pe temeiuri biblice, cât și patristice. Spre pildă, în perioada Vechiului Testament, rânduiala pomenirii celor adormiți era transmisă de la o generație la alta: „Fii darnic cu pâinea și cu vinul tău la mormântul celor drepți …”, îl îndemna bătrânul Tobit pe fiul său Tobie (Tobit 4,17).

Biserica noastră continuă practica existentă în Vechiul Testament și oficiază slujbe ori rugăciuni de pomenire pentru cei plecați „de pe pământ la cer”, însoțite de milostenii pentru sufletul celor adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel îl sfătuia pe ucenicul său Timotei, episcopul Efesului și pe credincioșii păstoriți de el „să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, pentru toți oamenii …” (I Timotei 2, 1), inclusiv pentru cei adormiți.

Un cunoscut Părinte al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, trăitor în veacul al IV-lea, învăța pe păstoriții săi să nu uite de cei adormiți: „Rugăciunea, milostenia și jertfa fără de sânge pot multe pentru ușurarea păcătosului dincolo de mormânt”.

Conform acestor temeiuri, Biserica săvârșește, de două milenii, rugăciunile și milosteniile pentru părinții, moșii și strămoșii noștri, pentru că, și în felul acesta, ne arătăm dragostea, respectul și recunoștința pentru ei, dar mai ales credința în înviere și în viața de veci.

„Moșii de toamnă” ne oferă, așadar, prilejul de a înălța o rugăciune, de a aprinde o lumânare pentru cei trecuți „din moarte la viață” și de a nu-i uita pe semenii noștri nevoiași, pe copiii orfani și pe vârstnicii bolnavi și singuri, cărora le putem dărui, în numele celor pomeniți, prinoasele binecuvântate la biserică, întrucât, așa după cum scria monahul Nicolae (Steinhardt) de la Rohia: „dăruind vei dobândi”.

                                                                        Preot dr. Ionel Popescu

Postarea aceasta este o lecție model a Părintelui Mitropolit Ioan pentru slujitorii Bisericii care au luat sau vor lua atitudine față de atacurile violente venite din partea unor atei, neomarxiști ori concetățeni neinformați pe deplin cu privire la rolul pe care l-a avut și îl are Biserica Ortodoxă Română în viața spirituală, culturală și social-filantropică a poporului român.

Părintele Mitropolit Ioan al Banatului ne învață, în acest admirabil interviu, că la acuzații nedrepte și la violență verbală, la înjurături, la jigniri și la trivialisme nu răspundem cu aceeași monedă, ci cu blândețe și cu iubire. „Iubirea nu lovește cu piatră, ci cu pâine”, spune înțeleptul și blândul mitropolit. Cine nu înțelege acest lucru, nu a învățat nimic din Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.

Suprema lecție de iubire și de iertare ne-o oferă chiar Răstignitul de pe crucea Golgotei: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Un Părinte martir al Bisericii, Sfântul Ignatie al Antiohiei (secolul II), ucenic al Sfântului Evanghelist Ioan, „Apostolul Iubirii”, arestat de autoritățile romane și trimis la Roma, pentru a fi judecat, condamnat și aruncat fiarelor sălbatice, ne oferă, la rândul său o sublimă pildă de iubire. Creștinilor care intenționau să intervină la autorități pentru a nu fi martirizat, sfântul Ignatie le-a spus: „Lăsați-mă să mă fac mâncare fiarelor, prin care îmi este cu putință a câștiga pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și prin dinții fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos”. Acuzat doar pentru că era creștin și îl mărturisea pe Dumnezeu, fără absolut nicio vină, ci doar pentru că era creștin, sfântul Ignatie nu s-a apărat, nu a răspuns la ură cu ură, la nedreptate cu nedreptate, ci a răspuns cu iubire și iubirea l-a înveșnicit.

Ca slujitori ai Bisericii, avem misiunea de a învăța, de a sfătui, de a-i conduce și sfinți pe credincioși, dar și de a-i mustra pe cei care încalcă preceptele biblice și normele moralei creștine. Sfântul Apostol Pavel ne învață, însă, să nu ne certăm „pe cuvinte, ceea ce la nimic nu folosește…”, să ne arătăm înaintea lui Dumnezeu „lucrători cu fața curată, drept învățând cuvântul adevărului” și să ne ferim „de deșartele vorbe lumești”. „Un slujitor al Domnului – scrie el mai departe – nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, destoinic să dea învățătură, îngăduitor”. Iar despre dreptul preotului ori al episcopului de a mustra scrie: „Certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului” (II Timotei 2, 14-16 și 24-25).

Toate acestea le-am învățat în seminarii și în Facultățile de Teologie.

Să luăm aminte!

Preot Ionel Popescu

În anul 1936, preotul Gheorghe Cotoșman (1904-1977), unul din cei mai cunoscuți istorici ai Bisericii bănățene, a publicat lucrarea Dușmanul Banatului – concubinajul, reeditată la editura Eurostampa, Timișoara, 2017 (144 p.).

Preot tânăr, paroh în Jimbolia, doctorand în teologie, Gheorghe Cotoșman analizează, în cartea sa, fenomenul îngrijorător al concubinajului, pe care îl denumește, în urma cercetărilor efectuate și a informațiilor cuprinse în matricolele bisericești, „plaga  Banatului”.

„Obsedați de gândul îmbogățirii, al confortului și al traiului bun – scrie preotul Cotoșman – mulți se retrag în carapacea egoismului lor, trăiesc numai pentru ei singuri și nu vor să aibă copii […]. Viitorul și fericirea unui neam sunt copiii și cu cât un neam are mai mulți copii, crescuți în duhul Evangheliei lui Hristos, cu atât va fi mai fericit, va trăi mai mult și numele lui nu va fi șters din cartea popoarelor și a vieții”, conchide preotul paroh al Jimboliei.

Cercetarea riguroasă efectuată de preotul Gheorghe Cotoșman în câteva parohii din câmpia bănățeană a scos în evidență faptul că, „între cauzele de ordin moral provocatoare de sterilitate și mortalitate în Banat trebuie să numărăm în primul rând concubinajul, adică traiul nelegiuit între un bărbat și o femeie […]. Ei (concubinii n.n.) introduc în corpul sănătos al națiunii germenele disoluției și al dezagregării, prin simplul fapt că țelul lor se circumscrie la satisfacerea poftelor bestiale”. Urmare acestei stări de fapt, Banatul riscă să devină „peste 100-150 de ani un vast și sinistru cimitir românesc”, avertiza preotul Gheorghe Cotoșman.

Pentru a evita o asemenea situație catastrofală, preoții din Banat s-au mobilizat și „au început să combată tot mai puternic concubinajul, cât și divorțurile, militând pentru „restaurarea familiei în drepturile ei sacrosante”.

Lucrarea pastorală a preoților bănățeni de eradicare a concubinajului: prot. dr. Ștefan Cioroianu din Comloșu Mare, participant la Marea Unire de la 1 decembrie 1918 și autor al unor lucrări teologice de prestigiu, a preoților Vasile Medrea, Sever Sebeșan și Gheorghe Cotoșman din Jimbolia s-a bucurat de sprijinul unor reprezentanți ai autorităților vremii, precum: notarul I. Moldovan și primarul Romulus Stanciu din Comloșu Mare, primpretorul Al. Movilă și prefectul Dimitrie Nistor, avocat și preot ortodox.

Eforturile conjugate ale acestor vrednici înaintași în direcția combaterii concubinajului au fost încununate de impresionanta manifestare bisericească organizată la data de 9 februarie 1935, în parohia Comloșu Mare, unicat pe plan național și internațional, când au fost cununate 71 de perechi, adică 142 de miri.

„Ceea ce s-a întâmplat la Comloșul – Bănățean, județul Timiș-Torontal, în ziua de 9 februarie c. (curent n.n.), este o scânteiere de lumină la razele căreia vreau să împletesc câteva din gândurile ce frământă „de o vreme încoace, pe toți cei ce au la inima lor viitorul acestui Neam, în speță a Românismului din Banat”, scrie preotul Gheorghe Cotoșman.

„La Comloș – continuă el – s-a sfințit casa sufletească a 71 de perechi, de Români ortodocși, trăite în nelegiuire […]. Cum au putut fi înduplecați moșnegi de 75-80 de ani, veterani îmbătrâniți în nelegiuire, să se cunune la biserică alături de tineri de 23 de ani …, tata alături de fiu și mama alături de fiică, poate chiar moșul (bunicul n.n.) și nepotul?”, se întreabă, pe bună dreptate, autorul.

Taina Cununiei a fost oficiată simultan pentru cele 71 de perechi, nașul tuturor fiind preotul, avocatul și prefectul Dimitrie Nistor, împreună cu soția sa, în prezența sutelor de credincioși din localitate și din parohiile limitrofe.

Din fotografiile realizate se vede clar că „perechile de miri (femeile având rochii sau baticuri de culoare albă) erau așezate pe câteva rânduri, iar preoții au trecut pe la fiecare pereche și au așezat cununiile pe capul lor.

Această importantă și emoționantă manifestare a fost însoțită de cuvântările protopopului dr. Ștefan Cioroianu, a primpretorului Al. Movilă și a prefectului-naș, preotul și avocatul Dimitrie Nistor.

Frumusețea acestui moment unic din viața Bisericii Bănățene a fost sporită de festivalul cultural-artistic organizat de tinerii creștini ortodocși din Comloșu-Mare întru cinstirea consătenilor, tineri și vârstnici, primitori ai Tainei Cununiei.

La finalul acestor puține rânduri, întrebările care ne vin în minte sunt dacă nu cumva societatea în care viețuim se aseamănă cu cea a anilor `30? Nu cumva „plaga concubinajului” dăinuie și în zilele noastre? Ceea ce constatăm, cu îngrijorare, este faptul că natalitatea scade de la un an la altul, că localitățile din mediul rural – sate, comune și orașe mici – se confruntă cu fenomenul acut al depopulării, că numărul tinerilor care își oficializează relația, civil și religios, este tot mai mic, în timp ce numărul divorțurilor este în continuă creștere.

Prin urmare, momentul istoric din data de 9 februarie 1935 ne îndeamnă la reflecție și ne determină, din nou, să ne întrebăm: dacă atunci a fost posibil, acum de ce nu ar fi?

Să învățăm, așadar, din pilda preoților, a credincioșilor și a autorităților de acum 85 de ani, dacă ne dorim, cu adevărat, ca Banatul și țara noastră să nu devină un „sinistru cimitir românesc”, cum scria preotul dr. Gheorghe Cotoșman.

                                                                                  Preot dr. Ionel Popescu

În urmă cu două zile, sufletul părintelui Varlaam Almăjanu, starețul mănăstirii Partoș, a plecat spre zările veșniciei, iar miercuri, 04 noiembrie trupul său chinuit de boală a fost așezat spre odihnă, până la obșteasca înviere, în pământul sfințit de moaște, din spatele bisericii în care se află mormântul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou, ocrotitorul Banatului.

Pe Cristian (Varlaam) Almăjanu l-am cunoscut în anul 1992, când a devenit elev al Seminarului teologic liceal „Ioan Popasu” din Caransebeș. Era un tânăr înalt, slăbuț, sfios, cuminte, discret și foarte silitor la învățătură, nelipsit de la sfintele slujbe. Descoperindu-i calitățile intelectuale și morale, precum și aptitudinile de organizator, i-am încredințat sarcina de a se ocupa de activitățile bisericești și culturale ale tinerilor din seminar și din oraș, l-am numit președinte al reînființatei Societăți de lectură „Ioan Popasu” și redactor al „Mărgăritarului credinței”, suplimentul Foii Diecezane, pentru tinerii din Caransebeș. Împreună am organizat, apoi, o mulțime de activități și l-am inițiat, pe el și pe alți seminariști, în tainele scrisului, articolele pe care le-au întocmit fiind publicate în suplimentul amintit.

Când Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei a hotărât reactivarea mănăstirii Partoș, l-am contactat și, cu voia lui Dumnezeu, a preluat misiunea de stareț, pe care a îndeplinit-o ca nimeni altul, vreme de 12 ani.

„Dumnezeu nu ia la rând – spunea Părintele Mitropolit Ioan – ci ia din rând” și l-a luat pe părintele Varlaam, uriașul cu suflet de copil, cu privirea și cu vorbele-i blânde, pe îngerul ocrotitor al orfanilor, al familiilor nevoiașe și cu mulți copii, al vârstnicilor singuri și neputincioși, al comunității rrome, ca să-I fie ajutor în ceruri. Noi l-am pierdut aici pe pământ, dar cerul l-a câștigat.

Padre, cum îl alintau cei apropiați, rămâne pentru totdeauna în sufletul tuturor celor ce l-au cunoscut ca monahul de vocație și duhovnicul fără pereche, pentru care „sărăcia de bună voie” nu a fost un vot înscris în manualele de Teologie morală, și în Regulamentul vieții monahale, ci un mod de viață trăită conform principiului creștin: totul pentru alții, nimic pentru sine.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimii 12 ani la Partoș, sub stăreția părintelui Varlaam, este un miracol. Oameni care la început s-au opus din răsputeri reînființării acestei mănăstiri au devenit cei mai devotați susținători ai ei.

Credincioși vârstnici care nu mai călcaseră de mulți ani în biserică s-au întors cu bucurie și nu au mai lipsit duminica de la sfânta Liturghie.

Copiii unor familii cu probleme materiale, care de multe ori se culcau flămânzi, au primit hrană materială și spirituală, îmbrăcăminte, încălțăminte și rechizite.

Localnici care nu știau ce este voluntariatul sau dăruirea pentru semeni, au descoperit bucuria de a găti, de a ajuta, de a face ceva pentru cei de lângă ei.

Intelectuali din Timișoara și din alte localități ale eparhiei, (profesori, învățători, medici, arhitecți, ingineri, IT-ști etc.) fără legătură cu Biserica, reticenți față de viața liturgică, s-au transformat în oameni ai rugăciunii, în filantropi, în credincioși cunoscători ai adevărului Evangheliei și ai scrierilor Sfinților Părinți, a căror inimă a început să bată cu adevărat la Partoș și pentru Partoș.

Familiile modeste de rromi au cunoscut un OM, un PĂRINTE care nu le întoarce spatele, care dorește ca odraslele lor să se integreze în comunitatea locală, să frecventeze regulat școala, să se bucure de o educație aleasă și să nu mai simtă lipsurile.

Prin grija părintelui Varlaam, totul a prins viață la Partoș și în împrejurimi.

Satul s-a înfrumusețat, bisericile, casa modestă din curte și incinta au înflorit, școala a primit din nou elevi, corpul de chilii a fost ridicat la roșu, Centrul de zi pentru vârstnici și cantina socială DAR DIN DAR, au fost finalizate cu fonduri europene, biblioteca s-a îmbogățit, conferințele, seminariile, serile duhovnicești, concertele, expozițiile, taberele, excursiile și pelerinajele au sporit numărul credincioșilor care veneau să se roage la Partoș, să aibă parte de bucuria întâlnirii cu Padre și de primirea unui sfat duhovnicesc.

Nimeni nu pleca de acolo fără un dar, cât de mic: un zâmbet frumos și sincer, o îmbrățișare caldă, o binecuvântare, o iconiță sau o cruciuliță, o broșură sau un pliant.

Părintele primea pe toată lumea cu dragoste, avea timp pentru fiecare, mai puțin pentru sine, predicile sale porneau din inimă și erau pătrunzătoare, spovedaniile s-au transformat în băi de lacrimi, cântarea de strană liniștită și armonioasă, rânduiala călugărească împlinită, nevoile parohienilor cunoscute și rezolvate.

Toate acestea în 12 ani de  slujire, zi și noapte, la altar, în mănăstire, în parohie și în gospodărie, mereu în contact cu credincioșii, cu autoritățile locale, cu cei de aproape și cu cei de departe, fără a-și neglija lectura și pravila monahală, adesea făcute în miez de noapte. Parcă știa că nu mai are timp, că nu va trece mult și va auzi cuvintele Domnului Hristos pe care le cita în debutul unei întruniri culturale: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Pentru toate ostenelile, bucuriile, milosteniile și jertfele așezate în potirul pilduitoarei tale slujiri din lavra Partoșului, rugăm pe Tatăl ceresc, să te întâmpine, iubite părinte și ucenic Varlaam, cu alesele Sale cuvinte: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului Tău” (Matei 25, 23).

                                                                          Preot Ionel Popescu

Vineri, 06 noiembrie a.c., biserica parohiei noastre a fost dezinfectată de către o firmă autorizată. De altfel, din luna martie, au fost respectate măsurile stabilite de autoritățile statului, așa încât personalul clerical si neclerical, precum și credincioșii să nu fie expuși infectării cu noul coronavirus. Măsurile de protecție au fost și sunt afișate în locuri vizibile, ușile bisericii sunt permanent deschise, pentru a nu fi atinse de credincioși, iar la intrarea în lăcașul de cult sunt amplasate recipiente cu dezinfectanți. De asemenea, preoții slujitori poartă mască de protecție și folosesc mănuși la împărțirea anaforei. În plus, de la începutul lunii mai și până la începutul lunii noiembrie liturghiile duminicale, cele din sărbătorile de peste săptămână, precum și Taina Maslului, au fost oficiate, cu regularitate, în parcul bisericii.

După încheierea fiecărei slujbe, credincioșii sunt sfătuiți să respecte măsurile igienico-sanitare, să se protejeze pe ei înșiși și pe semenii lor și să-i ajute pe cei vârstnici, singuri și bolnavi.

La toate acestea, se adaugă rugăciunile pentru tămăduirea celor bolnavi și pentru întreg personalul medical care, de peste opt luni, ostenește cu timp și fără timp, pentru miile de oameni internați în spitale, foarte mulți dintre ei aflându-se la ATI.

Să audă bunul Dumnezeu glasul rugăciunii noastre și să ne dăruiască tuturor sănătate sufletului și trupului.

În calendarul nostru bisericesc, ziua de 8 noiembrie este închinată cinstirii sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Cuvântul „arhanghel” înseamnă „mai mare peste îngeri”, iar „înger” ( din latinescul „anghelos”) se traduce prin „vestitor”.

Arhanghelul Mihail ( în ebr. „cine este Dumnezeu”) este războinicul cu sabie de foc, numit „îngerul morții „, care a ucis balaurul și a primit de la Dumnezeu misiunea de a păzi legea și de a birui puterea vrăjmașilor. Despre el se spune că deține cheile Raiului și duce la îndeplinire judecățile lui Dumnezeu. În cartea Apocalipsa (12,7-11) se arată că el a purtat un război în cer împotriva lui Satan, pe care l-a răpus și l-a aruncat pe pământ.

Arhanghelul Gavriil sau Gabriel ( în ebr.”omul sau viteazul lui Dumnezeu”) este îngerul Bunavestiri, fapt pentru care în iconografie este reprezentat adesea lângă Fecioara Maria, ținând în mână un crin alb, simbol al bucuriei și al păcii. El are misiunea de a aduce pe pământ mesajul divin, așa cum citim în Evanghelia după Luca. Astfel, Arhanghelul Gavriil a vestit nașterea Sf. Ioan Botezătorul și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Misiunea sa este foarte importantă, pentru că, potrivit propriilor sale cuvinte, „stă în fața lui Dumnezeu” (Luca 1,19). Așadar, la 8 noiembrie îi sărbătorim pe cei doi sfinți arhangheli și, odată cu ei, cinstim pe toate „cereștile și netrupeștile puteri”, adică îngerii, așa după cum s-a hotărât la Sinodul al VII-lea ecumenic (Niceea – 787).

Pe lângă îngerii buni, există însă și îngerii răi, duhurile rele sau necurate. Biserica ne învață despre aceștia că, la început au fost îngeri buni, dar din mândrie au căzut din starea de comuniune cu Dumnezeu, în frunte cu conducătorul lor Satan (adversarul lui Dumnezeu), diavolul, tatăl minciunii, omorâtorul de oameni, ispititorul, cel rău, stăpânul întunericului, dracul, Belzebut, Veliar, Lucifer. Aceștia au dorit să aibă fericirea în ei și prin ei, fără Dumnezeu, așa cum își doresc și unii dintre semenii noștri. Ceea ce trebuie să știm noi, foarte important de altfel, este că îngerii răi se străduiesc să ne îndepărteze de Dumnezeu și să ne convingă a săvârși răul. Activitatea acestor duhuri necurate, oricât de ispititoare ar fi, nu atinge libertatea omului, așa încă el poate rezista ispitei. Diavolul, spunea un Părinte al Bisericii, are putere asupra noastră cât îi permitem noi să aibă. Satana, cu toată puterea lui mare, un singur lucru nu poate sa-l facă: să se umilească și să se întoarcă la Dumnezeu. Noi, însă, avem această putere prin Harul lui Dumnezeu și cu ajutorul îngerilor Săi.

Prin urmare, sărbătoarea închinată sfinților arhangheli Mihail și Gavriil ne învață să-I cinstim pe toți îngerii și pe îngerul nostru păzitor, pentru că, făcând așa, Îl cinstim pe Dumnezeu Care I-a trimis din cer, ca să ne ocrotească în viață și să ne călăuzească spre El. În această sfântă zi de sărbătoare, purtăm cu toții în suflet anii copilăriei, când mama sau bunica ne împreuna mânuțele și rostea cu noi „Îngerașul”. O rugăciune simplă, potrivită pentru cei mici, pe care o evocăm cu bucurie și cu duioșie, care ne-a înfrumusețat copilăria și ne-a pus sub ocrotirea îngerului păzitor, primit la Taina Botezului. Nu este imagine mai frumoasă și mai înălțătoare ca aceasta și ca cea pe care o vedem duminica în biserică, atunci când zeci de copilași stau în fața altarului, cu chipurile luminate, cu sufletele deschise pentru a primi „Sfintele și de viață făcătoarele Lui Taine”.

Doamne, ajută-ne să ne trăim credința cu sinceritatea și cu bucuria copilăriei!

Sfinților arhangheli Mihail și Gavriil, rugați-vă pentru noi toți și mai ales pentru credincioșii care vă poartă, cu smerenie și cu cinste numele!

Preot dr. Ionel Popescu.